egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Monthly Archives: Mai 2012

Backdoor

Intotdeauna vei fi scos in valoare de catre actiunile celor din jurul tau. Desi uneori incerci sa scapi de privirile amenintatoare si vrei sa te afirmi, ca doar tu ai mandria si egoul tau, ca om si simplu participant in piesa de teatru a vietii, nu reusesti fara feedbackul si ajutorul celor de langa tine. E simplu existi pentru ei, iar ei exista pentru tine. Daca incerci sa sari etapa asta si sa te ascunzi dupa cortina la care lucrezi de ani buni, afla cu stupoare ca nu vei reusi. E ca si cum fiecare copac ar trage cu nesat din seva celuilalt si ghici ce? cresc amandoi fara a se schimonosi din punct de vedere estetic. Asa e si la oamenii care isi imprumuta valorile pentru cei ce invata sa devina armoniosi cu propria viata.

Nu incerca sa etichetezi oricat de mult ti-ai dori lucrul asta, ci lasa-te etichetat chiar daca simturile tale sunt alarmate de agresivitatea cuvantului si a faptelor. Invata sa patrunzi si sa folosesti mai des acel backdoor ascuns in oameni fiindca ei nu recunosc nici o clipa ca au nevoie de ajutor. E just ca se intampla sa-ti subminezi propria persoana deseori, dar numai tu stii nobila cauza ce se ascunde in „rolul” jucat. E drept, e greu sa castigi un om si e al naibii de usor sa devii dusmanul unei natiuni, dar daca inveti sa apreciezi valoarea din suflet atunci vei stii ca actiunile celor din jur te fac si rege si bufon, te fac si filosof cat si martir.

Memento

„Şi îngerii mai cad câteodată în scurta veşnicie ce le e dată, dar se ridică strângându-şi aripile ce până deunăzi le erau ţintuite în pământul aspru şi surd şi totuşi plin de freamăt şi de viată. Şi îngerii în goana veacului pe care omul o perfecţionează cu fiecare secundă trecută a existenţei sale, se leapădă uneori de crucea ce o poartă pentru ca mai apoi ei înşişi să-şi crucifice patimile ce le întinează prezenţa in văzduh. Şi îngerii strigă cu patos şi deznădejde frica ce le sfărâmă sfântul scut şi uită câteodată că-s îngeri de lumină, că viaţa pentru ei e-o cruce mult prea lată. Şi îngerii sunt oameni câteodată…”

Oameni şi umbrele

Feţele oamenilor au ȋn general particularităţi ce ascund lucruri de o fineţe uluitoare, dar şi lucruri teribile ce-l ȋnspăimântă până şi pe cel mai fioros şi demonic criminal.

Ca şi amprentele, faţa oamenilor poartă ȋn conştiinţa ei, faptele trăite sau imaginate conferindu-i omului unicitatea care ȋl defineşte şi care ȋl ȋnalţă ori coboară la statutul ce şi-l propune. Am avut ocazia să văd feţe de o inocenţă tulburătoare ce credeam că tind spre nebunie şi care m-au fermecat prin extrema lor simplitate şi pace pe care o emanau. Am avut ocazia să văd  pe feţele ascunse sub umbrele, scârbă, amărăciune şi saturare.

Am avut ocazia…să privesc şi m-am ȋngrozit când acestea s-au ȋnchis şi au scos la iveală feţe ce se ascundeau sub umbrelele bătute de soare, bătute de grindina ploii ce plângea ȋn stropi mari şi striga: “Ȋnseninează-ţi faţa şi plimbă-te prin ploaie ca să te reȋnnoieşti prin şoapte”.

S.O.S

Ȋntinde-mi mâna şi nu mă lăsa să cad ȋn patima neagră a singurătăţii. Ȋntinde-mi mâna ce poartă ȋn palma sa , râuri de dragoste şi pace, izvoare de linişte extaziată a minţii şi a sufletului.

Ȋntinde-mi mâna! O spun ȋn toate limbile pământului pentru ca, tu, să fii aceea care mă va dezrobi de aburul beţiei gândurilor, de freamătul ce-mi zguduie existenţa, de vinovatele gânduri ce mă stăpânesc şoptindu-mi că nu mai am timp să fac ce ar fi trebuit ȋmplinit cândva.

Eliberează-mă de mine şi crută-mă de ascuţişul vinei ce o port şi mă apasă. Strigă la mine ca o furtună năvalnică şi nimicitoare: “Nu pleca! Rămâi până-n sfârşit”.

Sărută-mi simţurile şi ȋntregeşte-mă cu umbra ta măcar; dezleagă-mă de bolovanii ce mă trag şi mă afundă ȋn mocirla amintirilor.

Şi ȋn sfârşit, spre izbăvirea nemiloaselor mele chinuri…iubeşte-mă ca şi când eu sunt tu, iar tu eşti eu; iubeşte-mă ca pe o stea ce-ţi poartă ȋn aureolă dorinţa de odinioară; iubeşte-mă şi curmă-mi suferinţa pentru a putea să mor şi să reȋnvii ȋn dragostea ce-nseamnă viaţa noastră.

Ȋn excursie

Te-ai gândit vreodată că singura ta menire in periplul ce-l ai pe pământ este aceea de a fi un simplu turist? Un turist ce pătrunde ȋn diferite unghere ale timpului, ale spaţiului şi care se lasă purtat de “excursia” numită viaţă cu singurul scop de a cunoaşte, de a simţi, de a trăi, de a ȋmpărtăşi experienţe şi cel mai important de a iubi.

Ȋn lumea ȋn care doar banii vorbesc şi sunt punctul de plecare al oricărei acţiuni ȋntreprinse de orice muritor, fie el de rând sau nobil, tu te-ai gândit că eşti doar un turist?

Şi ca orice turist care se respectă ai nevoie de bani, de faimă, de respect, de notorietate şi uiţi că există lângă tine şi alţi turişti simpli, frumoşi pe care ȋi depărtezi de la scopul lor, care este de fapt şi al tău, de a cunoaşte adevărul.

Viaţa este cea mai importantă excursie oferită gratis pe care o facem noi “turiştii” ȋntr-o nesfârşită nepăsare faţă de oameni şi faţă de planeta ce ȋncă ne găzduieşte răbdătoare, considerându-le simple obiecte.

Parcurgând jumătatea mea din excursie, am ȋnvăţat că trebuie să preţuiesc şi să conştientizez oamenii, nu ca pe nişte obiecte lipsite de ȋnsemnătate, ci ca pe proria-mi persoană.  Toate acestea au fost posibile datorită faptului că ȋntr-un anumit punct un alt turist, prin dragoste, m-a ȋnvăţat ca pe un nou născut să vorbesc, să ascult şi să fac primii paşi spre adevăr. Ȋţi mulţumesc turistule drag!

Unde eşti? Unde eşti tu copile din mine?

Unde eşti? Ai simţit vreodată că partea cea mai cuprinzătoare si complexă din sufletul tău a dispărut subit, iar tu ai rămas hipnotizat sau ȋn transă neştiind cum să reacţionezi şi unde să o cauţi?

Ai dorit vreodată cu atâta nesaţ şi ȋndârjire să dai timpul ȋnapoi şi să rămâi fixat ca o ancoră ȋn spaţiul din trecut şi amintirea ce o trăieşti ȋn prezent cu atât de multă intensitate?

Toate aceste lucruri nu sunt decât manifestarea copilului din tine care strigă neajutorat: nu mă uita, nu mă lăsa pradă schimbării, nu mă izgoni aşa uşor din viaţa ta; copilului din tine şi din mine care cu ultimele scâncete şi grimase te imploră să nu-i retezi aripile angelice pline de dragoste, pline de viaţă, pline de pace.

Unde eşti tu copile din mine? Mă ȋntreb eu astăzi aşa cum m-am ȋntrebat şi ieri, aşa cum mă voi ȋntreba si mâine. Probabil şi tu asemenea mie, te ȋntrebi acelaşi lucru şi ȋncerci să radiografiezi ansamblul de sentimente ce te definesc ca om, ca persoană şi ca individ ȋntr-o mare de idei si ideologii, ȋncercând cumva să percepi dacă copilul din tine este ȋncă ȋn viaţă şi dacă mai există minuscula şansă de a-l reanima pentru ca tu să fii el, iar el să se contopească iar şi iar cu persoana, personalitatea şi mai ales cu sufletul tău. Dăruieste-mi şansa, te rog, de a mă reȋntâlni cu copilul din mine, cu copilul din tine, cu copilul din noi şi şterge-mi neputinţa ce mă ţine captiv ȋn propria-mi fiinţă ce tânjeşte la zâmbetul său.

Fără spaţiu şi timp

Fiecare dintre noi s-a ȋndreptat la un moment dat din viaţa sa spre nicăieri. Cât de crunt, aspru, lipsit de sens şi teribil este acest cuvânt: nicăieri. „Nimeni” i se adaugă cu succes ȋntregind starea de singurătate şi amplificând emoţia si vibraţia fiinţei umane.

Sunt un nimeni ce mă ȋndrept spre nicăieri; ne-am şoptit-o cu toţii cândva demult.

Cel mai groaznic lucru ce se poate ȋntâmpla cu certitudine nu este acesta, ci este atunci când prin ironia şi complotul sorţii şi de ce nu al ȋntregului univers ajungi din nou pe drumul spre nicăieri, ȋnsoţit fiind de nimeni; un nimeni ce ucide tăcut şi ȋncearcă din răsputeri să ȋnlocuiască ceea ce de fapt a fost numai dragoste ȋntruchipată ȋn fiinţa cea mai dragă sau pe scurt jumătatea sufletului tău, al meu, al tuturor celor ce au avut privilegiul de a gusta din divinul izvor al dragostei adevărate.

Nimeni şi Nicăieri, doi inamici ce-i purtăm sau ne poartă, ironic sau nu, spre trăiri vagi, nevii, reci, amare, lipsite de noimă. Toate acestea concluzionându-se ȋntr-o singură ȋntrebare: „Dacă totul e atât de uşor, de ce pare titanic de greu?”

Eu caut să ȋnvăţ meştesugul timpului, oare tu l-ai ȋnvăţat deja? Dacă da, aruncă-mi o fărâmă de dragoste, dacă nu ȋncearcă să iubeşti ceea ce timpul nu ţi-a dat ocazia să descoperi ȋn inima şi mintea mea ȋncă.

Concluzie

Ȋn ţara ȋn care trăiesc, copii se nasc cu predispoziţia de a şti exact ce ȋnseamnă sărăcia, umilinţa, ura, foamea şi modestia dusă la extremul extremului. Am ajuns să fim sau mai bine zis ne-am perfecţionat de-a lungul vremii prin ordinele subliminale induse de către adevăraţi monştrii, foarte buni consumatori. Consumăm sentimente; consumăm resurse de tot felul ce poate ne-au fost necunoscute până acum câţiva ani, dar fără de care parcă ne simţim handicapaţi; consumăm gloanţe pline de venin sau de praf de puşcă ţintind spre inimi şi minţi odată pline de lumină; consumăm sau ne consumăm mai exact prin diverse asocieri de plante poate tămăduitoare cândva.

Ne consumăm unii pe alţii la nivel planetar, inimaginabil, cu o forţă de distrugere uluitoare, poate chiar mai devastatoare ȋn timp decât zece bombe atomice la un loc.

Trăiesc ȋn ţara ȋn care totul este posibil! ce fericire?!? Trăiesc ȋn mijlocul poporului ce-şi reneagă fraţii de dincolo de Prut. Trăiesc ȋn ţara cu cele mai greu de imaginat contraste la orice nivel, scară sau clasă socială şi etică.

Oare cât de ȋncântat va fi copilul următoarelor generaţii de ţara sa plină de robie, minciună, dezgust şi incultură.

Universul suferă transformări, Pământul se schimbă, iar eu spre ce mă ȋndrept dacă voi rămâne la fel de nepăsător ȋn ţara mea?

Fum şi viaţă

Se apleacă suspicios, priveşte ȋn jur şi adună cele mai lungi chiştoace pe care le găseşte dormind pe asfaltul rece. E doar o stare de fapt a unuia sau a mai multor oameni ce-şi regăsesc liniştea ȋn ceea ce s-a fumat deja de către alţii sau chiar de către ei.

Asemenea lor şi noi ne regăsim adeseori ȋn pielea omului ce tânjeşte să tragă cu nesaţ aburul uitării, al resemnării sau poate aburul voinţei de a lupta. Oare chiştoacele reprezintă frânturile amintirilor din viaţa fiecăruia dintre noi ce aşteaptă cuminţi să fie reaprinse ȋncă o dată?

Glass of memories

Loneliness is reaping me apart

I start to whisper to myself

That my life just began,

When I’m walking in the night.

 

Blinding starts fall apart

In your deceving soul and mind

The reason of your leaving

I don’t want to talk about.

 

Steps of your shadow

Still call in my desire

You have to find yourself,

You have to let me out.

 

The cage of pain

Is reaping me apart

Fragile equilibrium, I say

You’re like a storm of pray.

 

Deep in your stone soul,

The devil wash his hands

My blood from red it turns to grey

I take a breath and fall apart.

%d blogeri au apreciat asta: