egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Arhive lunare: August 2012

Nimic

Astazi, imi doresc sa nu fi dorit vreodata, sa nu fi avut idealuri si vise pline de atata speranta. Vreau doar sa plutesc in nepasare ca cica e binecuvantare. Pe naiba ma simt ca si cum cu o guma de sters imi sterg conturul ce l-am lasat ca semn de intoarcere spre locul unde plamanii mi-au fost invadati de putoarea acestei lumi. Ma simt liber? oare cum o fi sentimentul asta in profunzimea lui? Ma prefac ca ma simt liber, desi am pe spate cicatricile lasate de anii ce mi-au mangaiat orgoliul. Sunt gol de mine si parca totul aluneca la nesfarsit intr-o perpetuua cascada de sunete si miscari serbede.

Ma aflu intr-un univers ce nu l-am dorit sau care m-a dorit atat de mult incat m-a adus la viata pentru a ma descoperi intr-un spectacol de temeri si nereusite. Sadic imi suprim dorinta de a pleca fara a spune ceva si a-mi explica faptele clonei ce o alcatuiesc, sorbind vampiric din sufletele celor asemenea mie. Nu-mi e teama de nimic, sunt nimic si voi pleca spre acel nimic poate impacat sau poate nu. Ma gandesc sa ma lupt cu tine,tu, cel ce privesti prin gaura cheii obscure a realitatii…imi dau seama ca voi iesi infrant din puzderia de rani ce mi le imaginez deja. Nu exista invingator sau invins, ci exista papusar si sclav inrobit din nimic.

Vreau astazi sa inchid o usa, o usa ce se arcuieste si se deschide mereu in adierea ratiunii si a sentimentelor. Nu mai vreau nimic. M-am saturat de nimicul asta jegos ce imi pateaza constiinta si nu vreau sa se materializeze intr-un alt nimic. Vreau sa trag o perdea dupa care sa fie ascunsa o intreaga scena de clauni. Printre picaturi vad cum nimicul se sterge in colturi si  surprinzator ma regasesc privind la dara ce o credeam moarta. Sunt fericit, ma reintorc la marele nimic din care totul a prins viata…

Sfasiere

Atunci cand ai prea multa iubire si o reprimi in adancul fiintei tale, inevitabil o transformi in realistul sentiment de ura. Cand privesti in jur si cei de langa tine abunda de atata fericire, iar tu esti blocat in acest cliseu, nu-ti ramane decat sa te lupti cu tine insuti palmand orice urma care te-ar da de gol in fata celorlalti. La inceput iti marturisesti ca totul va fi bine, dar inevitabil te intrebi si daca tot ceea ce simti te reprezinta ca persoana care esti de fapt. Apoi realitatea te loveste iar si iar asigurandu-se ca nu va trece o zi in care sa nu fi lezat de o intamplare, o conjunctura sau de ce nu, de handicapul de a nu-ti putea oferi sentimentele intr-un mod sincer asa cum ti-ai dori. Intotdeauna gasesti o iesire din scurtul, dar totodata imensul cosmar  al vietii…acum se pare ca te potihnesti in simplul fapt de a fi inutil scopului pentru care te nasti…sa iubesti si sa fi iubit.

Un scriitor spunea odata ceva de genul: ”Moartea este doar un mare instrument al vieţii.” as vrea sa schimb putin fraza si sa sune cam asa: „Iubirea este cel mai mare instrument al vietii, mult mai esential decat aerul si apa.”

 

%d blogeri au apreciat asta: