egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Monthly Archives: Decembrie 2012

Scancet

Ai uitat să mă cerţi
În liniştea disperării,
Ai vrut să mă ierţi
Era târziu în mijlocul furtunii.

Satiră dătătoare de viaţă
În schimb ai vrut să îmi oferi
Nu am privit nicicând prin ceaţă
Prin ochii tăi cei efemeri.

Totul a revenit la viaţă
Prin uşa întredeschis-a morţii,
Nu ai ştiut să preţuieşti vreodată
Peniţa ce s-a scurs în inimi.

Ai uitat să mă ierţi
Cand ai privit spre alte zări,
Ai vrut să mă cerţi
Era devreme în ceasul de apoi.

Metafizica bidimensionala

Retina lumii a devenit un cancer in zodiacul misterios al iluziei. Oamenii isi modifica structura moleculara a gandirii si animalul stupid devine acum o bestie de temut in regnul sacralizat de atat de multa obsesie. Nu-ti mai permiti sa pleci la drum neinarmat. Unii isi ascut armele limbii si ale mintii, pe cand altii taisul lamei ce sfarteca scutul pielii divine. Ne-am departat de scopul primordial si promovam un genocid la scara mondiala in orbirea sperantei ca vom renaste candva in spirit si duh. Un demon iti sopteste la ureche…traieste clipa si uita sa-ti spuna ca viata in sine reprezinta doar o clipa atunci cand accelerezi procesul si te inunzi cu mii de sentimente. Fara indoiala, tu ai puterea de a transforma viata intr-o infinita bucurie si intr-un imens circuit de evenimente. Cu totii am uitat sa mai privim dincolo de norii toxici pe care i-am produs cu stiinta. Animalul s-a trezit din nou la viata, la un simplu impuls si a devenit egoist, iar acum se infrupta din lesurile semenilor sai, ucisi fizic sau mental. Pentru el clipa s-a scurtat atat de mult incat deja e o lupta pentru a domina ceea ce nu i-a apartinut niciodata. Nimic nu-l poate opri pe omul cel nou, pe omul mistic, pe omul din pestera  singuratatii sale. Tuturor insa le scapa un lucru, s-au razvratit chiar impotriva celei mai profunde valori intrinseci. Nu vrem sa mai pasim pe urmele batranilor nostri pentru ca ne par invechite, dar vrem cu ardoare sa scurtam procesul de cunoastere, de iubire, de inavutire spirituala si materiala. Am muscat de enorm de multe ori din fructul oprit de-a lungul vremurilor in care sansele de autodistrugere au fost reale. Acum aceste sanse sunt ireversibile in oceanul neprietenos al sangelui varsat de cei ce au murit pentru un ideal. Am uitat sa mai privim viata ca pe cel mai bun profesor si am inceput sa o desacralizam treptat, dar sigur pana la nimicire. Totul e acum o lupta tacita intre egouri pline de dispret si de ura, totul e acum crima, dezbinare si canibalism urban.

287717_517508261601762_1386643296_o

Afrodita

Induiosator de sublima, traverseaza imagini sub clar de luna, sirena sentimentelor acustice. Am prins aripi in inertia faptelor. Te-am zarit intr-o mare de oameni si am stiut din prima clipa ca esti a mea. Acum cerul e mult mai cald, iar pamantul meu a incetat sa-si mai schimbe haotic polii magnetici ai mintii si ai inimii. Ca o craiasa guvernezi peste tot universul deliric si sacru al pandorei mele. E atat de multa liniste si cred pentru o clipa ca visez, dar tu-mi dezlegi blestemul singuratatii. Din vulgaritatea animalica ce mi-a patat haina, de-acum nu a mai ramas decat mirare si iubire. Pana sa-ti intampin pentru intaia oara privirea, totul parea ireal de interzis. Esti ingerul ce mi-a fost incredintat spre a ma inalta in vazduhul nemarginit al dragostei. Te primesc ca si cum mi-ai apartine dintotdeauna si astept sa te asezi in locul din care candva ai fost luata. Doar tu imi poti fi calauza in viata asta cat si-n cea de apoi. In ultimul timp ma joc cu, cuvinte si cu fluturii din stomac care se napustesc cu agresivitate, spargandu-mi plamanii. Zambesc din nou pentru ca tu zambesti si radiezi a Valhallei lumina. E doisprezece fix, nu am tigari si ma opresc. Trag o gura mare de aer si te visez cu ochii deschisi. Orasul s-a oprit si-acum simt ca te tin de mana. Nu poti fi o alta naluca fiindca deja iti simt inima pulsand. Suntem ca un ecou perfect, ce strapunge timpane sparte de ura. Ziua de ieri se pierde deja in amintirea zilei de azi si sper, sper sa ard portile timpului ce ne-au tinut captivi atata timp intr-un labirint infinit. Aud dupa multa vreme cum zapada inghetata trosneste sub pasii mei, si ma bucur fiindca incep sa las ceva impregnat in timp, o urma. Visez la clipa cand urmele noastre se vor uni intr-una singura ingloband tandretea, puritatea si armonia unei vaste suburbii de sentimente. Fara sa-mi dau seama am declansat o avalansa de trairi si am deschis celula zavorata a simturilor dezlantuite acum de tine. Am reusit sa fac din ingustele strazi, imense metropole de dialog. Privesc la o poza, la singurul lucru ce stapaneste timpul si de pretutindeni aud vocile ielelor care-mi soptesc…e vremea sa fii fericit.

Gand de iarna

Nepăsător de sincer, atingi cu mâna ta o stea, iar palida ei lumină se transformă în funingine. E atât de mult gri în jur! Inchizi ochii si-ţi reiei călătoria asurzitoare prin canalele pline de sevă ale pamântului care îşi cere tributul de lacrimi. Închizi o usă, deschizi o alta şi te prăvaleşti într-un cearceaf de petale şi ghimpi. La început e liniste, mai apoi e zbucium, iar în final grîul devine alb sau negru în funcţie de adâncimea rănii ce zdruncină tabla de şah al cărei pion sau rege esti.  E fabulos cum clipa, aduce cu ea edenuri sau infernuri colosale de linişte.  Deodată te pierzi sub albastrul cerului care în profunzime a rămas la fel ca-n prima ta zi. Esti tot tu, dar îmbrăcat cu haina impusă şi neiertătoare a societăţii. Atâtea feţe negre în jur, nici măcar gri, te aplaudă în ode mute. Te intrebi cate universuri paralele ai hoinărit. Răspunsul se află la tine, dar nu-l atingi în hipnoza  conştiinţei tale. Ai vrea să fi treaz sub acelasi cer albastru, dar acum e o noapte luciferică. Împrejur totul arde, iar flacăra din tine e prea istovită de ecoul pierdut într-o scoică, pe un ţărm străin. Avalanşa zarurilor aruncate în timp pare că te mistuie indiferent de greutatea crucii ce o porti pe umerii tăbăciţi de sudoare. Îţi aştepţi din nou rândul în caruselul ruginit al soartei, dar uiţi să verifici dacă încă mai ai biletul de intrare. Buzunarele minţii-ţi sunt goale, epuizate de cataclismele ce te-au zdrobit. Ai nevoie de un ceasornicar care să te repare, fiindcă busola şi compasul vremurilor au fost prezente dintotdeauna în firea ta nemuritoare.

Apocalipsa perfecta

E o alta zi in care tacerea se lasa pictata pe mozaicul geros al iernii. Auzi sub diverse forme neaua topindu-se lasciv in oceanul de negru al orasului si intr-un final te hotarasti sa pleci la drum, singur din nou. Iti spui ca primul pas e intotdeauna cel mai greu, dar nu e asa. Incepi sa mergi, alergi si nu faci decat sa te repeti involuntar gandindu-te la primul pas. Ai cam uitat sa respiri aerul rarefiat al acestei lumi si intinzi nepasator masca regretelor dincolo de oglinda paralela. Erai pregatit de sfarsit. Care sfarsit? te intreaba dualismul din tine. Te asteptai ca astazi sa fi fost doar liniste in inimi si iti vine sa strigi din toata fiinta…nimic nu e nou sub soare. In ultimul timp, pe strada ta, soarele sta pictat pe acelasi perete plin de graffiti. E singurul soare pe care l-ai cunoscut vreodata. Oare chiar trebuia sa fie sfarsitul lumii sau a fost si este continuu sfarsitul lumii noastre interioare? Mai cade un fulg, mai trece un minut anost din viata si realizezi ca sfarsitul apocaliptic pe care il astepti, se perinda prin fata ochilor tai pana atunci cand simturile, tocite ca si penita stiloului, te vor parasi. Pana acum ai fost credincios unui ideal, ai fost credincios vietii, dar aflii constant ca, clipa nu-ti apartine si ca enigma existentei tale ai dezlegat-o din momentul primului sacrificiu facut. In tine, tu, inglobezi mitul apocalipsei fara de sfarsit.

La rasarit de vis

Nu ti-a mai ramas decat gandul si resemnarea. Curcubeul tau de culori paleste in amintirea celei ce din gri dorian a metamorfozat intreaga si umila ta existenta. Cate-odata ochii isi cer tributul lor, de a se oglindi in ochii pereche , iar buzele sterpe tanjesc dupa o mireasma necunoscuta si totusi atat de familiara pe care aproape ai gustat-o. Ai spune ca fericirea nu exista in jurul tau decat ca si particulele de praf in cantitati insignifiante si totusi, ea, e acolo. Te cuprinde insomnia gandului ca ai pierdut-o exact in momentul in care viata ta urma sa ia un nou curs si in acelasi timp nu te descurajezi fiindca te gandesti la zambetul ei. Ai fost mult prea sincer si ai deschis bratele mult prea larg asteptand sa imbratisezi universul cuprins in sufletul ei. Tresari, speri, visezi si fara indoiala zambesti numai cand ea e libera sa te cuprinda in palmele ei. Pentru cei alesi, fericirea din cand in cand apare si pe tava asa din neant, iar atunci ar trebui sa constientizezi ca nu e o simpla minciuna bazata pe suma indoielilor de pana acum. Dezamagirile de pana acum te tin inlantuit si iti golesc retina plina de amintirile din viitor. TE ROG invata sa iubesti si lasa-te iubita. Asta este momentul in care neconditionat te chem, te vreau si te doresc a fi a mea pentru totdeauna. Astazi sunt acelasi nebun de negru de ieri, iar maine voi fi acelasi nebun de negru de azi care te vegheaza in vis, care se vede zburand alaturi de tine in univers. Stiu, a trecut prea multa vreme de cand ai iubit ultima oara, dar asta nu ma impiedica sa te golesc de frica ca mai apoi sa te inalt prin dragoste. Din arsita torida, am devenit o furtuna si nu stiu cum sa potolesc acest uragan violent de ganduri. Spune ceva, orice. Mi-e dor sa te vad gesticuland. Mai umbla la gropite si zambeste. Sunt convins ca e sfasietor, dar mereu uitam un lucru simplu, ca alegerea ne apartine indiferent de conjunctura si nu, nu e prea tarziu. Nici nu banuiesti ca nebuniile tale erau si ale mele, dar stii ca sunt aici si asta iti da speranta. Vino spre mine cu pasi mici, vino spre noi si lasa-ma sa te fac fericita. Nu te mai teme de, dezamagire fiindca dupa primul pas se va spulbera intr-o mare de certitudine si traire. Hai sa prindem amandoi radacinile pe care ni le dorim de atat de mult timp. Sunt langa tine, pretuieste-ma asa cum si eu imi doresc sa o fac. Daca totul e doar o sincronizare de timp fii sigura ca tu ai reusit sa opresti timpul nemuririi mele, iar pentru acest lucru nu pot face decat sa te pretuiesc mai mult. Invata sa ai incredere si iubeste…

Amor animi arbitrio sumitur, non ponitur

Totul vuieste in jur si te intrebi care ar fi cauza. Cauza de altfel e foarte simpla…cineva ti-a rasturnat sistemul de valori si credintele tale cele mai adanci, provocand un terifiant cutremur in urma caruia victimele sunt chiar egourile tale. Nu credeai ca se va intampla, dar ce sa vezi esti la fel de vulnerabil ca toti ceilalti si lucrul asta nu poate coexista cu felul in care te raportezi la viata si la moarte. Acum ca te simti atacat, dar nu incoltit inca, ai vrea sa faci o schimbare , o schimbare de valori in care candva ai crezut cu o tarie de nedescris. Mai fumezi o tigare, privesti in jur, dar nimic nu te mai misca precum altadata. Profunzimea lucrurilor si a intamplarilor  ce se succed in lumea ta te innegresc pe dinauntru si te mistuie din ce in ce mai tare. Nu poti fi tu, fara idealurile ce candva proveneau dintr-un loc sacru, din privirea intalnita intamplator la rascrucea de drumuri unde ea…iti rascumparase sufletul ucis de prea multe incercari. Nemuritor si rece, te opresti in celalalt capat de lume ce-ti era ascuns, necunoscut pana acum. Prea multe razboaie, prea multe infrangeri te fac sa uiti principiul pentru care ai luptat de la bun inceput. Ai devenit vulturul ce-si ascute ghearele in cautarea victimei, ai devenit tu insuti masina razboiului pe care il condamnai odata si care inghitea in avantul de nestavilit organele geometrice ale gandirii neutre. Totul e prea stramt si in acelasi timp prea stramb pentru a mai avea respectul de sine, pentru a mai privi cu ochi limpezi la voi, la tine si la ea. Psihic esti la fel de handicapat ca atunci cand ai constientizat intaia oara ca esti dator sa te reintregesti sufleteste. Totul e incetosat. Ochii tai sunt orbi fara floarea de iris; retina parca ti-a fost inlocuita cu mult prea multe picaturi reci de otrava. In minte iti apare un gand…cine esti? Omul cel vechi sau omul cel nou? Esti deja in cea mai profunda dilema existentiala pe care ai cunoscut-o in viata ta de imprumut. Nu mai stii cu certitudine nici macar in ce dimensiune te afli. Tu, chiar tu insuti devii atemporal si sters in lumina timpului ce nu e nimic altceva decat un reflector al abisului ce ti-ai dorit cu exasperare sa-l ocolesti pana in acest moment critic in care subit, te pierzi. Te intrebi ce te-ar mai putea salva. Dragostea? Nu crezi in asa ceva decat cand ea iti apare ca o naluca pe care o vezi stand dupa perdea cand tresari istovit dupa un cosmar intins ca o cursa de, demonul din noapte. Te ingropi de viu, asta faci tu. Nu te mai simti pulsand si vijelios cazi ca o stea cazatoare ce stralucea odata mult prea intens, devorand fiintele din jur. Iti soptesti ca nu exista cale de scapare din inchisoarea anosta in care te afunzi si nu este, nimeni, nimeni in jur care sa te poata contrazice cu argumente palpabile sufleteste. Inima ta s-a mistuit de mult prea multe ori in alte trupuri decat ai reusit tu sa o faci. De fapt, ai reusit vreodata sa o aprinzi in fiinta ta? E deja o utopie ce te nelinisteste creandu-ti o stare de disconfort pe care n-o poti stapani. Te simti neputincios, dar nu vrei, nu-ti permiti ca acest mister sa fie deslusit dincolo de aparentele ce le scapi voit printre randuri. Mai fumezi o tigare ce se jertfeste arzand neconditionat. Te simti ingenucheat si nu poti sa nu te intrebi daca exista prea mult zgomot care sa te dezveleasca de matasea incomprehensibila si nespus de volatila ce ascunde capcana sfarsitului tau. Ai ajuns pana la gat in nisipul miscator al idealurilor tale si astepti…

Candva te regaseai in basul infundat al tobei care-ti tinea ritmul vietii. Acum in desertul asiduu in care stai rastignit nu te mai increzi decat in singura realitate suicidala a propriului atom prea complex pentru a-l deslusi fara cuvinte, doar prin cele cinci simturi reduse la violentele asceze ce te ranesc si te pierd pentru totdeauna in larma asurzitoare a asteptarii inchipuite in minti bolnave. Totul e atat de murdar in karma carnala a molimei ce te macina. Inveti sa porti masca umbrei  si e supremul si singurul lucru care te mentine viu in focul ce-l stigmatizezi fara a tine cont de ea. Nu poti fi abstract fiindca asta ar insemna sa-ti compromiti sacrificiul uitarii de sine. Ea, numai ea iti rasuna in fiinta si esti convins ca poti strabate orice principii pentru a fi a ta pana cand vei zabovi si vei da nastere unui infinit de armonii nescrise. Nu poti trai decat prin ea. Asta esti tu, privind la tigarea care lacrimeaza in locul tau.

Schimb de aripi

Adulmec. Adulmec mirosul tau imbibat in jurul aurei mele abia nascute. Te pot simti alaturi de mine in tot ceea ce ma inconjoara si constientizez ca tu, nu poti fi altceva decat ingerul meu pazitor care dupa secole de lupta transformate in clipe, a ajuns la apogeul implinirii destinului sau. Iti conturez ochii in lumina ce face intunericul suportabil, iar buzele le simt atingandu-se de obrazul meu. E ca un delir controlat atunci cand ma privesti, iar eu vad in jur nuantele evadarii din prizonieratul mult prea indelungat al singuratatii. Suntem ca si unul, dupa atat de mult timp in care jumatatile noastre au colindat cai misterioase si singure. Acum ne putem privi fara obstacole si completa unul pe celalalt ca si atunci cand am fost rupti si aruncati in salbatica lume spre a ne regasi pasind pe rand unul pe urmele celuilalt. Acum nu ma mai tem de mine, nu ma mai tem ca voi ajunge mult prea tarziu in gara animata de haotica soarta fiindca am reusit sa vad cu adevarat si sa inteleg aceasta limba nerostita de pamanteni. Sunt un visator, sunt ceea ce tu ma faci sa fiu si ceea ce am fost dintotdeauna fara sa stiu. Traiesc bucuria inexprimabila cazuta din aripa unui inger…al ingerului meu.

La orbire

Pasesti de nenumarate ori pe un drum mult prea ingust pentru pasii tai si il strabati pana la orbire. Uiti sa schimbi frecventa de sentimente si te plafonezi intr-un nor, intr-un nor nebun de alb. Ai vrea ca toate de azi sa se poata schimba, dar ramane un lucru ce nu-ti da pace…nebunia de culori din suflet. Tresari, oftezi, visezi si speri. Asta esti tu, un prototip al unei lumi paralele cu milioane si milioane de dezamagiri, care isi ruleaza intr-un colt din mintea ta neobosit peliculele dualismului cu care te nasti. Ei te-au mintit intotdeauna ca perfectiunea e doar un mit, dar tu stii sigur ca ea exista in ochii celei care iti deschide poarta nevazuta a unui univers nemarginit de iubire. Zboara, iti repeti cu nesat, spre culmile in care florile rare cresc…ai trait mult prea mult pentru cei de langa tine, acum a venit si randul tau sa te inalti catre locul in care vei ramane nemuritor si impacat cu ideea ca nimic nu e prea mult, ca din nimic ai aparut si ca acel nimic va deveni la un moment dat coplesitor, infinit. Ridica-te din cenusa patimilor tale si neincetat roaga-te sa nu te pierzi in nepasare, in neliniste, in zgomotul surd al vremii. Pasesti, iar de acum drumul a devenit obsesiv de limpede si de clar…din spate auzi: tic-tac, tic-tac si inveti sa nu-ti mai masori pasii decat cu bataia inimii. Esti infinitul unui vis si incepi sa auzi cuvintele nescrise din jur. Sacrifici viata ta pentru un loc unde doar tu poti sa ajungi. Nu-ti mai pasa de stelele cazatoare ce cate-odata iti strapung podul palmelor. Esti tot un gand, dar nu poti fi cuprins decat de ingerul care te va zamisli din nou si te va conduce prin siragul de frunze cazute din Eden. Nu te sfii sa-ti recunosti greseala fiindca doar ea te va elibera spre pacea ce te incununeaza ca fiinta de lumina. Satirizeaza-ti viata intr-un mod placut de care mai tarziu sa fii mandru si precum un ascet roaga-te in scurtul drum ce-l ai de facut in jungla nemuritoarelor amintiri.

La polul opus

Suntem unici si totodata dependenti unii de ceilalti. Pornim impreuna spre a atinge perfectiunea si nu reusim decat ca un tot unitar sa ne implinim sufleteste. Straniu nu? sau poate e cat se poate de natural sa fie asa din moment ce prin vene este pompat acelasi sange de zeu, izvorat din perfectiunea timpului. Suntem un haos  unitar sintetizat intr-un singur organism pluricelular. Ne regasim unii prin altii si de fiecare data suntem uimiti de sentimentul de, deja vu care ne completeaza abisurile existentiale. Plangem sau radem la unison, toti intr-un glas, neconstientizand ca inotam cu totii in aceeasi mare de nectar. Atunci cand plecam in Marea calatorie suntem mereu insotiti de gandurile si amintirile celor ramasi sa duca timpul intr-un punct atemporal.

Azi este luni, aceeasi luni de acum o mie de ani in care eu nu pot fi eu, fara tine, fara voi, fara implinirea faptului ca ma identific cu minunile fiintei umane. La polul opus, fara doar si poate, singuratatea inseamna moarte, inseamna exilarea tipologiei umane intr-un loc fara cale de scapare, intr-un infern fara dragoste. Suntem atat de interconectati si interdependenti incat o simtim pana in maduva oaselor atunci cand castelul ferecat al inimilor noastre se prabuseste sub greutatea enorma a egoului lipsit de joc.

Suntem cei ce suntem, prin cei ce ne admira si ne mustra, prin cei ce ne jertfesc pe ingusta cale de scapare, prin cei ce ne iubesc si ne robesc.

%d blogeri au apreciat asta: