egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Amor animi arbitrio sumitur, non ponitur

Totul vuieste in jur si te intrebi care ar fi cauza. Cauza de altfel e foarte simpla…cineva ti-a rasturnat sistemul de valori si credintele tale cele mai adanci, provocand un terifiant cutremur in urma caruia victimele sunt chiar egourile tale. Nu credeai ca se va intampla, dar ce sa vezi esti la fel de vulnerabil ca toti ceilalti si lucrul asta nu poate coexista cu felul in care te raportezi la viata si la moarte. Acum ca te simti atacat, dar nu incoltit inca, ai vrea sa faci o schimbare , o schimbare de valori in care candva ai crezut cu o tarie de nedescris. Mai fumezi o tigare, privesti in jur, dar nimic nu te mai misca precum altadata. Profunzimea lucrurilor si a intamplarilor  ce se succed in lumea ta te innegresc pe dinauntru si te mistuie din ce in ce mai tare. Nu poti fi tu, fara idealurile ce candva proveneau dintr-un loc sacru, din privirea intalnita intamplator la rascrucea de drumuri unde ea…iti rascumparase sufletul ucis de prea multe incercari. Nemuritor si rece, te opresti in celalalt capat de lume ce-ti era ascuns, necunoscut pana acum. Prea multe razboaie, prea multe infrangeri te fac sa uiti principiul pentru care ai luptat de la bun inceput. Ai devenit vulturul ce-si ascute ghearele in cautarea victimei, ai devenit tu insuti masina razboiului pe care il condamnai odata si care inghitea in avantul de nestavilit organele geometrice ale gandirii neutre. Totul e prea stramt si in acelasi timp prea stramb pentru a mai avea respectul de sine, pentru a mai privi cu ochi limpezi la voi, la tine si la ea. Psihic esti la fel de handicapat ca atunci cand ai constientizat intaia oara ca esti dator sa te reintregesti sufleteste. Totul e incetosat. Ochii tai sunt orbi fara floarea de iris; retina parca ti-a fost inlocuita cu mult prea multe picaturi reci de otrava. In minte iti apare un gand…cine esti? Omul cel vechi sau omul cel nou? Esti deja in cea mai profunda dilema existentiala pe care ai cunoscut-o in viata ta de imprumut. Nu mai stii cu certitudine nici macar in ce dimensiune te afli. Tu, chiar tu insuti devii atemporal si sters in lumina timpului ce nu e nimic altceva decat un reflector al abisului ce ti-ai dorit cu exasperare sa-l ocolesti pana in acest moment critic in care subit, te pierzi. Te intrebi ce te-ar mai putea salva. Dragostea? Nu crezi in asa ceva decat cand ea iti apare ca o naluca pe care o vezi stand dupa perdea cand tresari istovit dupa un cosmar intins ca o cursa de, demonul din noapte. Te ingropi de viu, asta faci tu. Nu te mai simti pulsand si vijelios cazi ca o stea cazatoare ce stralucea odata mult prea intens, devorand fiintele din jur. Iti soptesti ca nu exista cale de scapare din inchisoarea anosta in care te afunzi si nu este, nimeni, nimeni in jur care sa te poata contrazice cu argumente palpabile sufleteste. Inima ta s-a mistuit de mult prea multe ori in alte trupuri decat ai reusit tu sa o faci. De fapt, ai reusit vreodata sa o aprinzi in fiinta ta? E deja o utopie ce te nelinisteste creandu-ti o stare de disconfort pe care n-o poti stapani. Te simti neputincios, dar nu vrei, nu-ti permiti ca acest mister sa fie deslusit dincolo de aparentele ce le scapi voit printre randuri. Mai fumezi o tigare ce se jertfeste arzand neconditionat. Te simti ingenucheat si nu poti sa nu te intrebi daca exista prea mult zgomot care sa te dezveleasca de matasea incomprehensibila si nespus de volatila ce ascunde capcana sfarsitului tau. Ai ajuns pana la gat in nisipul miscator al idealurilor tale si astepti…

Candva te regaseai in basul infundat al tobei care-ti tinea ritmul vietii. Acum in desertul asiduu in care stai rastignit nu te mai increzi decat in singura realitate suicidala a propriului atom prea complex pentru a-l deslusi fara cuvinte, doar prin cele cinci simturi reduse la violentele asceze ce te ranesc si te pierd pentru totdeauna in larma asurzitoare a asteptarii inchipuite in minti bolnave. Totul e atat de murdar in karma carnala a molimei ce te macina. Inveti sa porti masca umbrei  si e supremul si singurul lucru care te mentine viu in focul ce-l stigmatizezi fara a tine cont de ea. Nu poti fi abstract fiindca asta ar insemna sa-ti compromiti sacrificiul uitarii de sine. Ea, numai ea iti rasuna in fiinta si esti convins ca poti strabate orice principii pentru a fi a ta pana cand vei zabovi si vei da nastere unui infinit de armonii nescrise. Nu poti trai decat prin ea. Asta esti tu, privind la tigarea care lacrimeaza in locul tau.

Reclame

Stoarce neuronu'

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: