egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Arhive lunare: Ianuarie 2013

Deviație de celulă

Ca un obez îmi strivesc corpul de asfaltul rece și colorat pe alocuri cu portocale din mucuri de cuie arse. Parcă armăturile din coapsele tale au devenit brusc petale din solzi de vultur în profunzimea unor note muzicale prea vaste și înnegurate. Dacă sunetul asiduu îmi pleznește limpezimea mâinilor purtate în flăcări atunci înseamnă că păcatul săvârșit nu se reduce decât la o gură spartă de canal. Privește cerul, iar el îți va spune, călcând verticalitatea clovnului pierdut: îngroapă pământul. Îmi feliez din păcate arsura mentală, ca un mim obosit de chinul facerii și părăsesc scena în ritmuri de acapulco urban. Pictez petele din cerul gravitațional și mă joc cu acceași coardă încastrată în chitara misantropă…

Trip

Într-un spațiu limitat de timp nu poți fi decât tu însuți înconjurat de liniște și suflete calde ce ard ca niște făclii în preajma singurătății. În regatul tău nu mai domnește de-acum decât pacea unei arome de magnolie. Trăiești canalizat prin gaura neagră din irisul omului de lângă tine și zâmbești cu pofta nebună a unui cal în galop. Alergi mereu spre nimic și totuși spre ceva-ul ce te apropie de un apus culminant de soare.

Simțuri

Dacă câinii simt frica, animalul din om simte lașitatea, josnicia și inferioritatea semenului exploatându-l pâna la epuizare mentală și psihică.

Incizie sferică

În cautarea muzei nenăscute ne aflăm cu toții la un moment dat în viață. Oare tu, oare eu, oare noi putem realiza că totul în jur e doar ficțiune? Percepem realitatea prin simțuri și senzori, dar nu putem si siguri că soarele chiar incălzește si mintea celui de-al treilea ochi. Încet, încet devine o certitudine faptul că omul are nemarginita putere de a împroșca cu vopseaua vieții cortina universului. Ne aflăm într-o conspirație mult mai mare decât întreg cosmosul care nu e decât o peliculă sau o cortină, ce ține ascuns de ochii noștri decorul impresionant si incomprehensibil al regizorului suprem. Răspundem la stimuli fiindcă suntem programați s-o facem, dar în realitatea infinită suntem totemurile unei muze nenăscute. Creăm o perfecțiune imperfectă în care ne complacem și uităm reacțiile adverse ce se succed în singurul loc atipic și atemporal al inimii. Uneori îmi place să cred că pot zbura și uit de sforile smoalei ce mă țintuiesc în pământul desacralizat al conștiinței. Celula triunghiulară a microcosmosului a devenit sferică și-mi strânge sinonimia egourilor, sufocându-mă.  Am învățat să trăiesc doar pentru o zi; de fapt nu am știut nicicând să modelez găurile si golurile victimei din mine. Am fost înjunghiat de prea multe fulgere pierdute in abis de muza nenăscută. Sunt un străin în propria-mi piele pe care n-am cerut-o spre adopție, dar cu care am pribegit ani întregi pe ruta incoloră a unui act de teatru. Am putere de zeu și totuși sunt doar un muritor fatalist.

740607_528715717147683_2109250499_o

Muza angelica

O clipa nu mi-a fost de-ajuns
Sa iti cuprind in infinit fiinta
As vrea mai mult sa te cunosc
In miile de zile ce asteapta.

Paseste lin in cercul meu
Si arunca-n mine cu o soapta,
Deschide-mi portile spre tine
Si am sa-ti schimb polii in gand.

Sa te privesc in ochi as vrea,
Secundele nepasator sa treaca,
Sa iti rostesc ca imi esti draga,
Sa iti soptesc…esti Euterpe-a mea.

Ramai in oda-ti inchinata
Si zambetul in dar mi-l daruieste.
Nu ezita sa mai iubesti o data,
Caci dragostea nepieritoare este.

Exoschelet

Pe ritmuri de ciocolata amara

Topesc undele unui ocean

Si-n unele zile zac mort

Pe dara lasata de un ecou.

 

Oribil stau in surdina

Craiese tacute si mute,

Privesc printre nori negri de fum

Si din pamant rasuna un imn.

 

La orbire, arunc sufletul jos

Si craterul imi pare-a fi gol

Al iernii iz cotrobaie lunatic

Stigmatizez a umbrei jaratec.

 

Piedestale-mi rasar melancolic aievea

Napastuind a mea lunga visare.

Exteriorul e crud si zanatec

Desavarsind al meu interior.

 

Nu-i vorba-n vant, ci soapta

Trombonul ce jeleste veacul

Isterizat ma iarta de pacate

Tacut, el, se retrage in abis.

 

Contopesc serenade de yanguri

Printr-o mocirla de sincope

Yngul se chinuie sa-mbete

Panza in milioane de culori…

381986_518348404851081_1326738378_n

Nemesis

Ne complicam in simplitate, cu fata la soare ne stingem sau suntem deja muribunzi compatimind sirena unui far mult prea indepartat. E ucigator de real sentimentul de goliciune cu care te trezesti dimineata si totusi inca mai exista ceva care te mentine inca activ si care nu lasa dorinta sa-ti stearga crima prematura a gandului. Te-ai obisnuit sa mori la nesfarsit pentru inimi ce nu au pulsat vreo clipa macar, pentru tine. Intrebarile tale fara raspuns s-au multiplicat din momentul in care ti-ai permis luxul de a iubi. Te intrebi de ce e totul atat de complicat in universul simplist al vointei si al interactionarii? As putea sa-ti indic unul dintre raspunsuri: omul a incercat sa fie complex omitand etapele suicidului psihic si verbal, iar acum se afla in cea mai perfida lumina, aceea de a se complace euforic intr-o complexitate si neingaduinta fatala. Ai incercat vreodata sa zbori alaturi de fluturii ce-ti exaltau fiinta? Ai sa-mi raspunzi, ca soarele era mult prea negru pentru a putea sa-ti intinzi aripile. Simplitatea nu poate fi decat infinita, asa cum si complexitatea are nevoie, alaturi de pian si de iscusinta pianistului marginit de clapele acestuia. De fiecare data cand deschizi ochii, te simti doborat de cromatica mult prea complexa, care iti inunda simturile abia impietrite de himerele noptii. Te gandesti la tot ce-ati fost si usor ca printr-o bruma, o lacrima se hotaraste sa paraseasca marea pe semne inca lina si nevarsata in paharul durerii. Pentru tine, „bad timing-ul” a devenit scopul, obsesia, si nebunia care te mentine viu in vulcanul plin de cenusa al lumii. Te lupti cu gandul unui viitor mai bun, dar care mai apoi nu se oglindeste in suprafata lucioasa a realitatii. Cu totii, am complicat lumea in care zabovim pentru o clipa in eternitate. Am devenit zadarnici si ne pierdem constiinta ori suntem deja in metastaza oracolului existential. Iubirea este totul. Doar dragostea ne poate salva pe toti, chiar si pe cei ce ispasesc sentinte grele in lagarele singuratatii. Un lucru este cert, nu mai putem trai cu noi insine si complicam voit, o armonie simpla de cuvinte. Ne-am dezvatat sa traim alaturi, iar acum traim, pe spatele ingerilor si am devenit greoi si anosti, gnostici si plini de ura. Ce-ar fi sa invatam impreuna sa pictam din nou unii in inimile celorlalti si sa capitulam pe frontul rosu si negru al dualismului si egocentrismului. Cu o oarecare teama, urmeaza, rapus fiind, sa inchizi ochii spre a porni in cautarea nimicului din noaptea linistii negraite. Ai devenit de-acum atat de complex de simplu, incat rotesti cu privirea acul busolei metaforice…

60555_511390398880215_1764187243_n

%d blogeri au apreciat asta: