egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Arhive lunare: Martie 2013

În noaptea dorinței

Clipa se destramă ușor

În petale de iederă neagră,

Secunda se lasă-așteptată

În mii și mii de culori.

 

O clipă aprinde dorința

Și tot o clipă o-îneacă

Cutia speranțelor tale,

Devine imensă povară.

 

Gândul în nori se dilată

Și se afundă în șoaptă

Povara chemării înnoadă

Apocalipse de apă sărată.

 

Mefisto dispare în zare

Când inima larg e deschisă,

Prin nori grei de fum

Vezi îngeri…plângând în zăpadă.

Cronică nefastă

Te-ai gândit vreodată cum ar arăta viața ta dacă în mod inevitabil nu ți-ai găsi jumătatea mult așteptată? Ce simți atunci când timpul îți mângâie perii capului albindu-i pe nesimțite? Ești asemenea vântului care cotrobăie în ungherele neumblate ale spasmei mentale. Negrul din tine se zbate între mărturiile cerului și ale pământului care ți-au fost și îți sunt martori în tot acest timp. Nu te poți confrunta cu o asemenea ciumă care te macină impulsiv clipă de clipă. Probabil, ai tot aștepta un semn, un îndemn venit din partea unei năluci dintr-un vis banal. Ai privi singurătatea ca pe o crimă comisă de, destin împotriva propriei tale vieți? Mai faci un pas atât de apăsat încât are ecou până în groapa invizibilă a disperării. Cu fiecare moment pierdut, aprinzi în tine nevoia de apartenență. Trecutul te bântuie adresându-ți aceeași întrebare nebună: ce-ar fi fost dacă? Oare căți dintre noi ne-am legat de genul ăsta de speranță până să deschidem ușile pandorei afective. Ajuns în momentul fără punct de întoarcere vrei să sfârșești totul printr-o virgulă ascuțită care să-ți taie rădăcinile nemuritoare ale glasului orbitor pe care doar tu îl poți auzi. Într-o pânză de păianjen va exista mereu o victimă a veninului predestinat. Suporți oare consecințele faptelor tale? a faptelor tale inconștiente dintr-o altă dimensiune? Nu vrei să te acuzi atât de dur, dar o faci indiferent de cât de mult o să doară sentința. În cele mai adânci dorințe până la urmă nu ți-ai dorit decât să iubești și să fi iubit. Îți spui că lucrul ăsta nu e o crimă, dar pe de altă parte îl negi neștiind cum e să arzi pe altarul inimii stoluri întregi de fluturi imaculați. Îți examinezi fiecare faptă pierdută în neantul amintirilor și nu-ți poți da seama unde ai folosit atât de adânc guma de șters. Respiri un aer nociv, iar creierul tău zace într-un spațiu deschis de spini. Visezi, te lupți, oftezi, te afunzi, urăști, strigi, ucizi, seduci, te pierzi, meditezi, speri, plutești, uiți, te joci, intuiești, dar de fiecare dată te îndepărtezi și mai mult de sintagma iubirii. Lumina zilei tale scade în intensitate ori de câte ori îți uniformizezi frustrarea si o aberezi spre absurd. În concluzie te privești din afară și te vezi a fi un simplu pion pe imensa tablă de șah a universului știut și simțit. Ai vrea să călătorești prin sufletele oamenilor căutând antidotul durerii nevăzute ce te sfărâmă în mici bucățele de ceară. De acum nu mai poți decât să trăiești…la fel de singur.

475238_522852181067370_1971014884_o

Printre cioburi arse

Viața nu este decât o epigramă scrisă de către un autor necunoscut. Dacă ar fi să analizezi fiecare clișeu prin care treci zilnic, nu ai putea decât să ridici necontenit semne de întrebare prin care te-ai afunda și mai mult într-o conștiință pierdută printre străinii din jurul tău. Ești pierdut în marea majoritate a timpului, dar te regăsești pornind de la ideea de un nou început. Lucrurile sunt brutale îndeosebi pornind de la spațiul atemporal și până la durerea unui sentiment de singurătate. Pornești la drum de la un punct insignifiant și ajungi să te împiedici de o groapă săpată de cerneala care a găurit picurând, hărtia mult prea subțire. Oamenii vor fi mereu casuțele din această epigramă atât de complexă, iar tu încă nu te-ai hotărât dacă să fi maestrul sau cel care va completa spațiile goale privite printr-un hublou îngust și neprietenos. Vrei să aparții cuiva, dar uiți, uiți că în primul rând trebuie să-ți aparții ție însuți. Te-ai învățat să joci leapșa cu propriul ego și te îndrepți vertiginos spre șarpele al cărui venin ți-a intoxicat gândurile. Vrei să te pierzi în cuvinte și să aberezi încercând să găsești rezolvarea integramei propriului tău destin. Îți fumezi sufletul neținând cont de picăturile reci, pe care-l renegi, ce se zdrobesc indolent în deșertul nemărginit pe care îl porți pe umerii tăi cruzi. Ți-ai clădit cușca cu o așa mare măiestrie încât nici măcar un zâmbet nu mai poate pătrunde. Idilele îți masacrează soarta și parcă nu vrei să ieși din cercul vicios al desfrâului moral incandescent. Parcă zărești răspunsurile, dar nu cutezi a le atinge fiindcă ti-ai răsturna cufărul plin de enigme al imensității din tine. Catarge după catarge se rup necontenit în zborul corabiei tale imaginare transformată în epavă. Alergi șchiopătând și te trezești brusc lovind un clopot surd care zace sub luna gălăgioasă. Intuiești și devii sigur de faptul că epigrama vieții tale va fi completată de către altcineva, de către un străin, imaginar, pentru moment.

Controversă atipică

O mare de gănduri îmi inundă ființa, iar pentru tine cititorule am să aleg întotdeauna calea cea mai grea fiindcă nu te-ai născut ca să primești, ci te-ai născut pentru a învăța să dăruiești. Mori pentru rândurile ce te-au hrănit și în același timp croiește-ți drum prin groapa proaspăt săpată în constiința ta spre clișeele fericirii. Circulă zvonuri precum că ai început să te îmbraci în haine noi pline de moralitate și grandoare etică din momentul în care ai renegat masca nedospită a vechiului tu. Pentru tine cel ce îmi esti aproape în fiecare zi, prietene drag, arunc cu sete cuvinte neînțelese ce se dezăvorăsc decât în momentul conștientizării și a trăirii lor. Mă ascund adeseori în ființa ta și îți smulg cerneala veninului prin glasuri de alabastru ca să-ți ușurez povara căderii tale abisale. Mă ridic împreună cu tine spre locuri la care nici nu am visat primind simple și inexprimabile cristale perlate de extaz. Nu te mai vreau anost și gânditor la un viitor fatidic. Oprește-te să mai hrănești viermii ce chinuiesc timpul și nu-l lasă să doarmă. Împreună cu mine ieși din anonimat și urcă treaptă cu treaptă spre colosalele astre ce stau și asteaptă omul nou. Nu sunt o masină de făcut minuni, dar stiu ca robia nu aduce cu ea decât mizerie și indolentă, iar eu cititorule drag nu pot să văd atât de multe operații pe cord simultan sortite eșecului. Pentru mine testamentul cuvântului reprezintă arma distrugerii în masă cu care te invadez și te cuceresc ucigându-te și renăscându-te într-un alt decor fără tragica meschinărie a vocile tenebre. Vreau sa te fac să vezi lucrurile simple ascunse în fraze neînțelese ca și tu să practici jocul de-a visele abandonate și redescoperite. Te ajut prietene drag să nu mai schiopeți incurabil, dar trebuie să ai în vedere că cel mai bun doctor esti chiar tu. Lucrurile simple se vor a fi lăsate simple, iar leacurile frustrărilor noastre nu poate fi înfrânt decât de lacrimile zâmbetelor și lacrimile recunoașterii. Nu mai lăsa gunoiul lumii să te mistuie, nu mai lăsa vorbe în vânt de dragul de a evada iresponsabil din realitate; ajută-te să trăiesti, cititorule, învață să lași în urma ta semnele unei vieți nebune, pline de coloane și rănduri de cerneală umană. Tatuează-ți idealuri la care nici măcar nu ai visat, în extremitățile neatinse de ploaie sau durere. Doar așa ai să-ți dorești să mori în fiecare zi ca să poți renaște purtând pe umerii tăi milioane de întrebări ce-și vor afla răspuns în glasurile tinere și sincere ale peniței ce ripostează cu linii infinite de viață.

%d blogeri au apreciat asta: