egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Arhive lunare: Iulie 2014

Negru pierdut

Nu mă mai pot regăsi decât în strigătul ce-l port în mine, în șoaptă. Închid pentru a nu știu câta oară o ușă plină de zăvoare ce nu se poate deschide decât din interior, iar odată cu ea și eu mă izolez într-o liniște dureroasă și apăsătoare. De ce să alerg în căutarea unei jumătăți imaginare dacă eu ca și ființă umană sunt un întreg atât de complex și auto-suficient. Toate aceste căutări mi-au adus până în clipa de față doar dezamăgire și ură incontrolabilă față de drama intrinsecă a omului lipsit de aripi. Răbdarea a fost mereu o soluție până în clipa în care și ea s-a făcut nevăzută într-o pală de lumină neagră. Mi-au fost necesare milioane metaforice de ani ca să mă pot ridica și într-o clipire am căzut din nou năvalnic în seiful fără combinații. Am devenit impenetrabil, de piatră și urc încontinuu o scară rulantă inepuizabilă spre un pământ rece fără glas. Privesc stropii de ploaie care sunt la fel de triști și fugari, dar nu-mi pot da seama de locul în care îmi voi regăsi eurile în spațiu și timp. Cred că am rămas blocat inconștient în elevatorul puținelor amintiri plăcute dintr-o perioadă absorbită într-un univers paralel. Viața mea nu mai este nici măcar bidimensională; totul e rectiliniu și părăsit de prezențe individualiste de lumină. Nopțile îmi aduc odată cu ele îndoieli și crize de astm mental. Sunt singur. Nu sunt speriat, dar nu mă regăsesc. Negru pierdut, neputând să fac o analogie între viață și dragoste, între neputință și disperare. Mă pierd încet, în ochii copiilor ce mă fac să uit irevocabil durerea. Mi-aș lua o vacanță prelungită de la viața asta, dar nu-mi mai pot imagina o destinație și încep să respir un aer sufocant. Am atâta nevoie să fug…să fug și să m-ascund în cuvinte. Ea, e un cuvânt uitat, pierdut de mult timp și nu există să-mi mângâie obrazul cu mâinile ei sacre și catifelate. Am reușit să mai pun un zăvor pe ușa singurătății mele pe care cred că doar moartea o mai poate sfărâma. Nici măcar soarele nu-mi mai încălzește hainele pielii așa cum o făcea în trecut, iar controversa asta mă doboară și mă stăpânește fără menajamente. Îmi întind brațele, iar golul dintre ele rămăne constant la nesfârșit, dovedindu-mi clipă după clipă că nu te poți opune sacralității desacralizate. Cutreier singur prea multe rânduri și prea multe pagini suprapuse de indigoul sufletului meu de acum…negru.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: