egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Monthly Archives: Octombrie 2014

âme soeur

Alerg și mă cuibăresc în cea mai îndepărtată cameră a sufletului. Aici, mă izbesc de tine, într-un domino vizual și olfactiv tangibil. Toți porii îmi sunt căptușiți de entuziasmul drumului ce l-am străbătut până în acest punct. M-ai dezgropat prin chemare pentru ca mai apoi să mă inunzi și să mă posezi cu o forță ce mă pierde în tine. În lumea asta nu mai există cicatrici, fiindcă mirosul pielii tale le-a vindecat pe toate transformându-le în centrul energetic al astralului în care nu vom obosi nicicând. Ca un vârf de peniță îți simt sufletul ticăind pe platoșa unei vibrații ce ne transcede suflete uneori grele. Vom zbura împreuna într-o zi peste spații și existențe efemere. Mă stăpânești așa cum și eu te stăpânesc. Sufletele noastre pereche fac dragoste în simfonii cu ritmuri de alegro și mâinile ni se încolăcesc asemenea unor liene peste aripile crescânde. Strigătul de saxofon îmi îndreaptă privirea spre aura ta și simt cum vibrația picăturii de cafea sorbită ajunge încet de pe buzele tale în centrul meu median. TE AM! O pleopă este deja cucerită de un zâmbet, iar cealaltă mă urmărește în vis. Aș vrea să te strâng în somnul tău de aripi și astfel să nu las în urmă nici o dovadă a existenței noastre. Șoapta respirației tale mă scufundă într-o mare adâncă fără fund. Îmi fugi prin sângele-mi fierbinte și astfel îmi esti aproape, oriunde. Umbra ta e mimată de umbra mea și ciclul devine repetitiv și viceversa planând angelic prin cotidianul metafizic în care luptăm amândoi. Dacă dragostea ar avea sunet, am zbiera ca din gură de șarpe până la epuizare. Îți ating buzele…aștept răbdător să tragi cortinele magnitudinei de gânduri ce le intuim. Nimic în lumea asta nu poartă amprenta ta. Ni s-au amestecat cromozomii pasiunii și ai dedării de sine încât am reușit să naștem culori încă nedezvăluite în lumea asta searbădă. Mental și informațional ne mărturisim unul celuilalt păcatele dragostei noastre.  Versurile poeziei noastre le vom știi doar noi doi pentru eternitate.  Atom după atom ni se unesc sufletele și devenim cuantici prin definiția dezirabilă a mitului ce l-am creat, scenariu după scenariu. Închid ochii. Îmi simt și acum nările renăscând la zgomotul parfumului tău întaia oară. Încolăcește-te pe mine până ce soarele va apune și ne va regăsi la răsărit unul. Plutește cu mine iubito prin valuri, scufundă-te cu mine în nisipul ce este copleșit de povestea noastră; strigă cu mine în liniștea absolută și arzi în noi ecoul infinit al rândului ce ne apasă. Fără șovăire într-un timp și spațiu necompatibil momentan, noi doi am reușit să unim colțurile de sus și cele de jos ale preludiului perfect. M-ai readus la viață, te-am recunoscut după atât de mult timp…ești neschimbată.

1771

Oamenii se îndrăgostesc ca fluturii, neținând cont de substanțele volatile ce le pot arde aripile fragile în zborul lor angelic. Unul aici, altul acolo, o metaforă mult prea amplă pentru distanțe, trupuri arzânde, spații și timp. În bătaia aripilor oamenii sunt uniți în unele cazuri doar de voce, în altele doar de sârma invizibilă numită telepatie. Uneori fiecare kilometru străbătut pedestru este asemenea unei reîntoarceri către o Meccă sentimentală. În aceeași poză, doi oameni pășesc pe întinderi diferite de pământ și totuși acesta îi unește arzându-le picioarele scufundate în praful pământiu care-i consumă pas după pas. Alteori, aceeași doi, se strigă unul pe celălalt căutându-se orbește în spațiul captiv și cognitiv limitat. Unu poate semnifica o jumătate. Șapte, spațiul și complexitatea locului în care se află. Celălalt șapte cu siguranță este un alt spațiu plin de îndatoriri pentru celălalt. Același unu spre sfârșit semnifică jumătatea care reîntregește spațiul și timpul orbitor. Când amesteci două substanțe acute, te aștepți la cauze imediate. Doi oameni amestecați prin lume, încă comit efectul acestui mix nebun neștiind dacă tabelul lui Mendeleev cunoaște forța coliziunii lor. Conturile se întrezăresc si par a fi comune, dar după fiecare  kilometru parcurs ținta fuge, revine; omul își dorește cu nesaț să construiască și este conștient de faptul că a fugit inaintea timpului său, pe care acum este nevoit să-l aștepte din urmă. Bătrân și firav, timpul acționează ca un bumerang în vâltoarea sufletelor lor și sparge orice barieră necoborâtă încă. Dacă fluturii ar știi că trăiesc doar pentru o zi, oare s-ar încumeta să se mai nască? Aceeași oameni pășesc…iar cheia pașilor lor este încuiată între doi șeptari de inimă neagră. Fiecare caută să-și joace cât mai bine cărțile; fiecare știe că jocul ăsta de fapt este viața-i sortită. Se completează, dispar, se ascund, reapar, se iubesc, se pierd, sunt pierduți…unul într-o clepsidră, iar altul într-un glob. Lovesc cu putere vântul așteptării și al deciziei, își doresc o cămară numai a lor plină de jertfe și patimă.  Doar împreună pot fi aripi de flutur.

Aripi deschise

O mie de râuri se revarsă în mine. O mie de voci strigă prin șoapta disperării durerea ce se petrece între trupurile noastre ce stau despărțite de spațiul conștient al altor oameni. O mie de sori te desenează în mine cu raze de dragoste și ură. Doar eu te simt așa cum te-ai născut a fi, femeie. Mă sfâșii ca să pătrunzi în mine și să-ți croiesc cale spre dominouri infinite, iar mai apoi doar tu mă poți coase într-o pânză perenă asemenea unei aurore mistuitoare. O mie de ghilimele îți susțin zborul asemenea unui ultim geamăt. Lângă coapsele tale fericirea stă tăcută așteptând să fie culeasă. Tresari, vibrezi, arzi totul în jurul tău și odată cu focul mă ai captiv în tornada sufletelor nerăbdătoare să moară încă o dată împreună. Acorduri scurte de chitară îmi readuc regina pe tabla vieții mele și o ascund în vârful peniței ce-mi prelungește mâna. Te aștern pe foaie, te aștern în gânduri și în suflet până când te voi așterne între brațele mele pentru totdeauna.  O mie de fulgere îți rostesc numele transpunându-l în lumina adonisului. Ochii cer lumină, iar buzele vor să înseteze de atâtea săruturi. Printre copaci străvezii și tomnatici tu pășești agale spre dorința-ți transpusă în realitate. Nimic nu mai este la fel. Furtuni, minuni, declarații și așteptare, pasiuni și nesaț, poze mentale și rouă de buze povestesc în cele mai mici detalii lumile noastre. Timpul ne joacă feste, dar îl putem opri doar dorindu-ne împreună ca acele unei pendule mult prea minuscule să se potihnească într-un prezent continuu și absent. Acum înțeleg, de ce unii dintre noi apar pe lumea asta…fiindcă nu pot trăi incompleți în alte dimensiuni fără sufletele lor. Poate că ne aflăm într-o antinomie exagerat de evidentă, dar noi nu știm decât să pășim unul către altul fără ca mai apoi să putem pleca așa cum am venit. Dualitatea devine singurul tot unitar pe care ni l-am dorit și ni-l dorim vreodată. Suntem unul și același, asemenea unei umbre purtată de vântul schimbării. Egocentrismul nostru nu are margini și totuși ne surprindem unul pe celălalt. Aerul, apa, materia se regăsește în acest tot. În bătăile liniare de acum ale sufletelor. Te simt și te am la nesfârșit. Mă simți și mă ai pentru totdeauna ca o rugă.

%d blogeri au apreciat asta: