egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Monthly Archives: Decembrie 2014

Gând de Decembrie

M-ai căutat în alte lumi unde nu puteam ajunge fără să-mi pierd viața. Am ajuns căutându-te într-un vid inert lipsit de fantasme și fum. Investighez încă mirosul tău și-l absorb în buretele sunetului de rock. Îmi vine în cap o imagine demențială cu semne zodiacale seci. Privesc neștiutor și parcă respir cocaina cuvintelor amare pe care le-ai lăsat în urma ta. Era ridicol de simplu răspunsul ce-l așteptam, dar care n-a venit. Miile de butonașe pe care le-ai apăsat simultan au creat o cauză abisală in loc să vindece rănile pe care alte păsări phoenix le-au lăsat în urma lor pentru veșnicie. Am să te port în buzunarele ce-mi definesc singurătatea și cu siguranță am să te caut la nesfârșit fiindcă îmi lipsești. Mă ridic, mă cobor licărind luni și sori amenințați de stele căzătoare. Ideea de tine s-a născut odată cu viața pe care ai lăsat-o plutind neștiutoare pe o mare pe care nu era pregătită s-o cunoască poate vreodată. M-aș reîncarna în tine ca să te simt și mai apoi ca să te am pentru mine, doar pentru mine. Regăsesc bucăți din tine în picturi de siluete ademenitoare și regret că nu am apucat să-ti spun cât de mult îți iubesc pomeții arși de soarele angelic. Paharul de vin din care am gustat împreună stă neclintit și acum pe grumazul amintirilor mele. De la distanță văd un zâmbet aproape perfect, oare este al tău? Mă înșel și mă mint pentru a te avea prin alte femei trecătoare. Țintesc mult prea sus ai spune tu…doare să știi. Nu te-am mai văzut de o viață, de o viață de îndrăgostiți și mă sting într-o chimie devastatoare și pierdută  printre cărțile de joc cu care viața mă dezbină și mă cucerește într-un sentiment dejavuistic. Încercări lamentabile de a amesteca pe pânză culorile tale dau greș de fiecare dată fiindcă păstrezi în tine aroma altei vieți neîncăpătoare. Te-am iubit atăt de mult…femeie, iar tu m-ai lăsat să te aștern pe râuri de lacrimi. Lacrimile nu mai au puterea de a șterge, ele pot de acum doar să se joace cu conturul unui rămas bun. Te-ai salvat pe tine fără a vedea că eram deja salvați împreună. Fiecare iarnă aduce cu ea mai multă aducere aminte, mai multă deznădejde. Sintetic mă consolez cu brațele tale ținându-mă strâns până aproape de a-mi lua răsuflarea. Oare cine îți ține acum palma deschisă? Ne crescuseră aripi cu care puteam să înconjurăm pământul, iar tu te-ai temut de umbra lor. Oare știi cum e să te pierzi în alb? Mă înconjor adeseori cu locurile care ți-au păstrat parfumul angelo-demonic. Ești o bucată din mine pierdută în lumea asta mare…și nevăzut încă simți cum te ridic la cer ținându-te prizonieră în mine, în șoaptă.

Advocatus diaboli

Ți-a ajuns până la os și nu mai vrei să fii mesia propriilor tale gânduri? Te gândești să pleci departe pe mare într-o barcă împletită de promisiuni idealiste făcute de voci aleatorii dimprejurul tău. Oamenii în mijlocul cărora te afli îți duc deja crucea spre țărmul de nicăieri. Ești un tânăr cu idealuri și vise care în falsa conșiință a umanității nici măcar nu există. Trista realitate în care generații se pierd într-un sistem plin de strigoi. Suntem niște roboți bine antrenați, tinerii se pierd, iar cel mai trist e că le pleacă mai întai spiritul lăsându-i cu sufletele închise în stomac. E o comă continuă de miază-noapte și plină de aburii veninoși ai unei conștiințe searbede. Caractere se nasc și mor într-o clipă.  Prezumția de nevinovație se impune în delir și demonii lăuntrici asanează ultimele suflete inocente. În ura asta există viață și totuși este o viață ce eu unul n-o pot întelege. Tăcută, molcomă, tenebroasă…și totuși viață. Diavolul a rămas fără avocați și se ascunde printre oameni păstrând ultimul foc pentru o ultimă tigară. Oare unde am ajuns în căutarea Edenului de altădată? suntem fix în Babilonul ce ne ucide rând pe rând spiritul și integritatea. Moralitatea în zilele astea este la fel de căutată ca și dragostea; sadismul le ascunde în robe, în umbre și în uitare omițând că amintirea poartă totul dincolo, în paralelul univers, încă din clipa săvârșirii. Ne rupem în două, alteori ne sfâșiem; însă eu nu am să uit niciodată parfumul tăbăcit al pielii ce mi-a fost dată spre sacrificiu. Am privit îndelung împreună zarurile…acum a venit momentul să le aruncam într-un abis și-un absolut hazard.

%d blogeri au apreciat asta: