egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Serenitate în furtună de cercei

Să lupți pentru fericire, în lumea în care trăim astăzi este deja un paradox. Din nimic încerci să devii un canibal astmatic care încearcă să pătrundă dincolo de organe pentru ca mai apoi să-și potolească pofta în lucruri nefirești de calme și pașnice ascunse în inima animată de suflet. Cu spasme mentale conștientizezi că viața fără iubire nu este viată…este iad. Virtutea în tot paradoxul ăsta este că întâlnirea între Adam ca și prototip și Eva ca și întregitoare de ființă și spirit este  inevitabilă. Sufletul odată cusut cu ață neagră are ca și ideal înălțarea în căutarea fericirii. Nu poți scăpa de dragoste. Ea te va urmări până ce va secătui fântana resurselor tale și așa deja limitate. Energia necreată din care ești alcătuit se propagă cu o viteză dementă prin jumătatea ce stă captivă înca în oglinda abandonării de sine. E asemenea unei plăgi deschise…energia aduce odată cu ea și informația universului. În simplitatea ta, în luptele din sufletul tău se zărește la un moment dat licărirea orologiului ce nu mai bate a visare si totul devine cât se poate de real. Te strâng în brațe. Tu ești închipuirea mâinilor care mă hrănesc. Să lupți pentru fericirea ta este deja aroganța schimbării spirituale și logice apărute într-un tren perfect la momentul perfect. Motivul pentru care te zbați să obții fericirea este că până la urmă ești unul sau una dintre rarisimii colecționari de suflete. Mimica celui care fuge ca un nebun după fericire este mimica omului nebun, nebun după reîntregire, nebun după înăbușeală, nebun după dorința de a primi mereu ecoul acțiunilor sale, deși se poate mulțumi cu binele avut cândva. Imensitatea cosmosului se pierde în tremuratul trupurilor și mai apoi în ordinea ce-și are logica, dar întârzie să apară în tine. În tăcerea lucrurilor din jurul tău nu este totul atât de calm…furtuni după furtuni lovesc cu putere arca căutării tale pline de animale de pradă șchioape și oarbe. Atârni în copacul propriei tale decizii…alege să fii fericit. Zâmbește!

Anunțuri

Mind-blowing

Suntem prezenți aici, acum, în lumea asta plină de matrice fiindcă la un moment dat cineva are nevoie de noi, iar acea persoană poate fi cel mai important cineva din viața noastră. Suntem aici pentru că ne strigăm unii pe alții și știm foarte bine să răspundem chemării, numai atunci când ea vine din suflet. Sunt aici pentru că tu m-ai dorit a fi aici. Ne cunoaștem de multă vreme, poate chiar de prin alte universuri în care am bântuit enigmatic împreună, iar în palpabilul în care pribegim efemer simțim arșița cumplită de reîntregire. Suntem flăcări ale aceluiași soare, captive în dorințe învolburate și o frenezie ce depășeste orice așteptare. Mâinile noastre sunt țintuite pentru moment de timp și nu reușim să ne unim în globul de cristal din care am luat ființă. Soarele rămâne suspendat ca fiind singura noastră umbră peste pașii făcuți deasupra orizontului. Ne naștem posedând unii cheile celorlalți, iar mai târziu nu facem altceva decât sa le încuiem pe toate în noi, în mormanul deloc plăcut al existenței fără de sens. Printre oasele dezosate până la măduvă ale neîmplinirii de sine stăm ca nălucile așteptând, dorind, arzând, neștiind că singura eliberare de sine este de fapt dăruirea și abandonarea în celălalt eu. Nu exista cuvântul noi, există cuvântul eu, cel din care te tragi și tu, asemenea mie. Omul, această omegă deja finită prin naștere nu știe că singura lui eliberare se află în grija celui care din veșnicie i-a purtat de grijă. Suntem sinonimii aceleiași persoane, iar uneori sinonimii aceleiași morți pentru a putea renaște împreună. Visarea din care suntem treziți brusc nu este altceva decat starea de fapt reală la care se poate ajunge numai prin dragoste. Într-un final reușim, reușim să ne desconspirăm identitățile perfecte. Ești fericit/ă?

À toi Περσεφόνη

A venit odată cu noaptea aducând la viață, milioane de îngeri pierduți în privirea mea. Primii ei pași au aprins treptat lumina, iar cei din urmă au ars din temelii gânduri, șoapte și dorințe. Se ascundea sfios în negrul misterios, croit parcă să-i mângaie fiecare por, fiecare zâmbet, fiecare stimul. Se retrăgea și apărea ca dintr-o altă dimensiune plină de pasiune și melancolie. Prezența ei monopolizează univers după univers, strivind majusculă după majusculă. Ai vrea să strigi când întâlnești o femeie asemenea ei. Pulseul de gânduri te acoperă și brusc te trezești pierdut pe vârful celui mai înalt munte înjunghiat de infinite pofte mai mult sau mai puțin lumești. Chipul ei te îmbrățișează, te adâncește, te judecă și apoi îți domină simțurile pierzându-te. Ochii ei sunt un blues de anotimpuri ascunse omului de rând. E ceva demonic de angelic în glasul ei…multe aripi se zbat ațâțate de zgomotul unei atingeri. Clipește dărâmându-ți templele principiilor. Este unica și singura din specia ei perfectă. Corzile unei chitări parcă nu sunt de ajuns ca să-i cânte asiduu prezența. Ochii ei ascund o istorie a pământului milenară, ascund o Lilith ancestral de pură. La ceas de noapte ea se lasă descoperită, se golește pentru a-i umple pe cei din jur cu veșnicia ce arde amenințător în sufletul ei. Acest unu înglobat în trei te fascinează domol și fără de scăpare, săgetându-ți stări de incitație fizico-mentale. Căpruiul ochilor ei este magnetul perfect ce se identifică cu lumea entității mele. O privești și aleargă fără încetare și rușine, chiar cu nesaț,  prin peisagistica minții. Este puternică! Arde! Are o estetică a sentimentelor grandioasă. Este sinceră și trăiește până la capăt răsăritul dinaintea furtunilor de apă și foc. În lumea umbrelor, ea, stăpânește viața prin cruciade rebele de patimă și extaz. În sufletul ei se nasc cel dintâi curcubeele unei alte lumi. Este fiorul dintre noapte și zi…

 

 

Asio flammeus

Uneori suntem mașiniștii propriei noastre pierzanii. Conglomeratele de bacterii numite oameni își trăiesc viața într-un nonsens total, necunoscându-se pe sine și folosindu-se de alți oameni. Ura, dragostea, teama, pasiunea, înfrângerea, extazul, nu reprezintă altceva decât înglobarea în sine a unui univers paralel adoptat.Valoarea umană, indiferent de experianța acumulată, va fi dată întotdeauna de către suflet. Oare demonii din suflete se nasc odată cu ele? Suntem luați drept pansament, unul de către altul, ne folosim la cel mai absurd mod, după care ne aruncăm reciproc sau nu, în gunoiul uitării. După caz, unii dintre noi nu mai pot fi reciclați și rămân mental și sufletește stricați, incapabili să iubească. Suferința în tăcere, singurătatea și strigătul mut sunt drame peste care domină orgolii și egouri infinite. Suntem cu toții pelerini într-o mecă simbolică, ștearsă de vântul solitudinii. Aceleași păsări răsună acut și invadează puțina uitare…aud un zâmbet cum se naște.

Negru pierdut

Nu mă mai pot regăsi decât în strigătul ce-l port în mine, în șoaptă. Închid pentru a nu știu câta oară o ușă plină de zăvoare ce nu se poate deschide decât din interior, iar odată cu ea și eu mă izolez într-o liniște dureroasă și apăsătoare. De ce să alerg în căutarea unei jumătăți imaginare dacă eu ca și ființă umană sunt un întreg atât de complex și auto-suficient. Toate aceste căutări mi-au adus până în clipa de față doar dezamăgire și ură incontrolabilă față de drama intrinsecă a omului lipsit de aripi. Răbdarea a fost mereu o soluție până în clipa în care și ea s-a făcut nevăzută într-o pală de lumină neagră. Mi-au fost necesare milioane metaforice de ani ca să mă pot ridica și într-o clipire am căzut din nou năvalnic în seiful fără combinații. Am devenit impenetrabil, de piatră și urc încontinuu o scară rulantă inepuizabilă spre un pământ rece fără glas. Privesc stropii de ploaie care sunt la fel de triști și fugari, dar nu-mi pot da seama de locul în care îmi voi regăsi eurile în spațiu și timp. Cred că am rămas blocat inconștient în elevatorul puținelor amintiri plăcute dintr-o perioadă absorbită într-un univers paralel. Viața mea nu mai este nici măcar bidimensională; totul e rectiliniu și părăsit de prezențe individualiste de lumină. Nopțile îmi aduc odată cu ele îndoieli și crize de astm mental. Sunt singur. Nu sunt speriat, dar nu mă regăsesc. Negru pierdut, neputând să fac o analogie între viață și dragoste, între neputință și disperare. Mă pierd încet, în ochii copiilor ce mă fac să uit irevocabil durerea. Mi-aș lua o vacanță prelungită de la viața asta, dar nu-mi mai pot imagina o destinație și încep să respir un aer sufocant. Am atâta nevoie să fug…să fug și să m-ascund în cuvinte. Ea, e un cuvânt uitat, pierdut de mult timp și nu există să-mi mângâie obrazul cu mâinile ei sacre și catifelate. Am reușit să mai pun un zăvor pe ușa singurătății mele pe care cred că doar moartea o mai poate sfărâma. Nici măcar soarele nu-mi mai încălzește hainele pielii așa cum o făcea în trecut, iar controversa asta mă doboară și mă stăpânește fără menajamente. Îmi întind brațele, iar golul dintre ele rămăne constant la nesfârșit, dovedindu-mi clipă după clipă că nu te poți opune sacralității desacralizate. Cutreier singur prea multe rânduri și prea multe pagini suprapuse de indigoul sufletului meu de acum…negru.

Howlin soul

Let me go inside my window,

Let me fly to the deep blue sea,

Let me walk inside my fire,

Let the child play all alone.

 

You know me like you know freedom

And you start becoming wild.

After hours of damnation

The wolfpack is coming home.

 

Let me be the sun uprising

In the middle of the soul,

I remember all these feelings

Just before I stand alone.

Perpetuum mobile nelumesc

Atunci cand te-ai pierdut in spatele mastii nu inseamna ca ai fost infrant, ci doar traiesti intens, in felul tau, urmand linia melodica a  trupurilor goale ce le-ai strans in brate. Stii deja cum sa opresti timpul pentru a te bucura de un zambet, de o lacrima sau de o soapta, dar nu stii sa faci parte din el.  Esti pe cont propriu. Te-ai rupt in doua, sfasiindu-ti mantia ce-ti invelea sufletul firav si totusi atat de batran. Te intrebi ce va fi? Vei primi un raspuns mistic intesat cu o mie de intrebari. Ai simtit ca esti reintregit dupa atata vreme de exil si strigat, dar acum ce se va intampla? ai sa ramai acelasi personaj pustiit de un zambet abia scapat printre grimase…ori vei urca treptele ce-ti erau pregatite cu sange de dinainte sa te trezesti la viata? Esti absorbit de singuratate si nu poti face nimic ca sa schimbi cursul unei inchisori primejdios de nesfarsita. Esti ingropat in zeci de locuri pline de umbra. Ritmul se aude grav in plamanii tai uscati de desertul tacerii si ochii nu mai stiu sa ceara indurare. Vidul te atrage spre ordinea haotica ce te pierde, copile. Seminte neroditoare au crescut si te-au privat de soarta citita candva in zat de cafea. Tarasti amintiri care picteaza universul in negru si gri. Nu mai poti tine doi sori in palmele tale transcendente si albe . Peste tine se napustesc himere cu trupuri goale si de parca nu ar fi de ajuns iti pironesc glasul. Ai vrut sa traiesti cu atat de multa ardoare incat te-ai mistuit de unul singur pana la refuz. Daca ai fi tu din nou poate ca universul ar fi doar o stea cazatoare fara sens si imaculata. Ai fost ranit intr-o lupta prea mare fara a avea scut si arme. Peste aritmia si inegalitatea neregulata a sufletului ai asternut tacere. Aveai atat de multe de oferit…si nu e nimeni demn de splendoarea ce o poti oferi. Apa gandului te-a macinat treptat inundand sinusurile realitatii si ale moralitatii cu care ai reusit sa te transpui atat de usor in actorul ultimului act. Prezent, trecut, viitor, nu mai reprezinta pentru tine decat vagi repere de aer curat. Treci prin echinoctiuri de regasire spirituala, urci, cobori, iar urci si cazi, iar caderea e fatala de fiecare data precum un cutit infipt in partituri lipsite de muzicalitate. Esti plin de ghilimele! Nu are cine sa te mai scuture ca inainte si din prea multa dorinta…mori. Dar mori pentru ideea ta de fiecare data si asta te face sa continui sa fii tu. Ai in minte un geamantan plin de caramizile altor prizonieri ai drumului.  In tine totul e un amalgam de sare si tresarire. Te-ai mintit incontinuu ca vezi culori vii pe cand ele erau demonice. Pamantul pe care calci e lasciv si ursuz…nu te vrea. Incerci sa zbori cu aripi frante, din cand in cand, si in loc sa te inalti, cobori maiestuos spre abis. Porti mult prea mult gri in suflet; porti haine de fier ce te tin in loc, porti masti care-ti schimba armonia pe care poate inca n-ai cunoscut-o. Intotdeauna fericirea se va masura in grame de quartz si in glas de inger.

Semaforul dintre lumi

Totul se destrama in jur si devine un gri sters. Pe un drum anost spre lucru, aud la radio incepand, piesa celor de la Holograf – Banii vorbesc. Pana aici totul cat se poate de banal. Ma apropii de piata Universitatii si ajung in dreptul minunatului si veneratului brad din apropiere. Privesc pierdut prin geamul aburit si murdar al masinii, iar privirea mea se concentreaza inconstient pe o umbra aflata langa un cos de gunoi spanzurat de un stalp. Umbra prinde viata la un moment dat si isi intinde mainile scotand un pahar pe care il soarbe cu nesat, din cosul cu pricina (singura sursa de alimentatie pentru mii de astfel de umbre). In mine creste un paradox existential pe ritmul muzicii si incerc in scurtul timp in care astept la semafor, sa urmaresc omul ce poate candva a fost in locul meu sau a trait experiente pe care eu nu le voi atinge niciodata. Ar vrea sa se bucure si el de luminile bradului si cu pasii mici se indreapta spre intrarea in bazarul unde se afla bradul si cateva cosmelii ce imprastie mirosuri ademenitoare. Cand ajunge chiar la intrare ii zareste pe cei doi paznici ce-n ochii sai sunt exact demonii ce-l priveaza de libertate. Subit face stanga imprejur si se indeparteaza cu aceeasi tristete in ochi spre un alt cos infectat cu murdaria si salbaticia omului desradacinat de etica si moralitate. Este trist sa simti culoarea verde a semaforului in coada ochiului fortandu-te sa iesi dintr-o lume paralela cu a ta. In difuzoare se aude acelasi refren, banii vorbesc…iar tu parca ai vrea sa mai ramai putin.

Evă albă

Prin gri de sisif părăsit,

Prin mii de penițe rupte;

O foaie așteaptă agale

Să fie scrisă cu fericire.

 

Un căluț de mare visează

Oameni jucându-se în jur.

Pași mulți pe nisip și pe plajă

Eclipse de luni și de noi.

 

Marea continuă versu-n visare

Și completează un rebus imens,

Se naște focul în apă și-n aer

O pasăre phoenix renaște un mort.

 

Ești doar imensul gol de aer

Ce se-ntregește-n chipuri și șoapte,

Părându-i-se că timpu’ stă-n loc

Magnifică-n ochi, surprinși de mirare.

Pietre divine

Toate pietrele albe ascund esențe tari de negru adânc îngropate în miezul desfrânat de simplu. Orice vas plin de materie este viu și se frământă cu sudoare și exces de speranță. Vuietul pe care-l auzi bătând în stoluri de carii nu e nimic altceva decât un univers nedescoperit și frenetic. Frunza plăpândă ce-și ia adio de la ramura pe care a străjuit-o, se îndreaptă cu repeziciune către un alt destin măreț, spre odihnă și desfătare. Suntem cu toții păsările aceluiași stol închipuit. Zburăm păstrând în aripi sclipiciul magic al chintesenței exhaustive. Ne feliem existența în particule atomice de unicitate. Suntem regi și regine de piatră și de foc lansându-ne sufletele în navete spațiale unii către alții spre planete confuze și fragile. Nostalgia zborului și a jocului ne menține spiritele în epicentre de maximă securitate psihică și deifică. În unii dintre noi noaptea polară a devenit zi, spărgând și lovind încă cu putere pietrele-n alb. Ne clădim munții, piatră cu piatră, alergând în maratonul vieții noastre pentru ca mai apoi alți temerari să apară și să le cucerească înălțimile rarefiate de necunoscut și splendoare. Apăsăm prea tare cu tălpile, pământul sfânt ce ne este tată și mentor în același timp. Ne chircim în pântecele timpului asemenea unor viermi de mătase. Nu mai avem clemența inimii, nici logica minții, iar ochii privesc în gol la abisul de negru chiar chiar dacă din neant primim scrisori divine de pace lăuntrică. Am înfiat demonul ce ne sleiește de karmă și existam în neființa unui grăunte de muștar picant și dulce. În loc să ne pictăm viețile nu mai știm decât a le pigmenta în nonculori epocale. Nu mai avem din ce cupe să bem știința fericirii și nu facem altceva decât să o împrumutăm de la second handul interior al vecinului deja muribund. Totul se corupe dinăuntru spre dinafară ca și cum un cancer infectat și injectat în vene prea subțiri, ce se sparg ca stropii de ploaie pe acoperișuri superficiale și anoste. Suntem cu toții pietre albe pure ce se înnegresc stând prea mult în focul unui infern metaforic și lugubru.

%d blogeri au apreciat asta: