Viața nu este decât o epigramă scrisă de către un autor necunoscut. Dacă ar fi să analizezi fiecare clișeu prin care treci zilnic, nu ai putea decât să ridici necontenit semne de întrebare prin care te-ai afunda și mai mult într-o conștiință pierdută printre străinii din jurul tău. Ești pierdut în marea majoritate a timpului, dar te regăsești pornind de la ideea de un nou început. Lucrurile sunt brutale îndeosebi pornind de la spațiul atemporal și până la durerea unui sentiment de singurătate. Pornești la drum de la un punct insignifiant și ajungi să te împiedici de o groapă săpată de cerneala care a găurit picurând, hărtia mult prea subțire. Oamenii vor fi mereu casuțele din această epigramă atât de complexă, iar tu încă nu te-ai hotărât dacă să fi maestrul sau cel care va completa spațiile goale privite printr-un hublou îngust și neprietenos. Vrei să aparții cuiva, dar uiți, uiți că în primul rând trebuie să-ți aparții ție însuți. Te-ai învățat să joci leapșa cu propriul ego și te îndrepți vertiginos spre șarpele al cărui venin ți-a intoxicat gândurile. Vrei să te pierzi în cuvinte și să aberezi încercând să găsești rezolvarea integramei propriului tău destin. Îți fumezi sufletul neținând cont de picăturile reci, pe care-l renegi, ce se zdrobesc indolent în deșertul nemărginit pe care îl porți pe umerii tăi cruzi. Ți-ai clădit cușca cu o așa mare măiestrie încât nici măcar un zâmbet nu mai poate pătrunde. Idilele îți masacrează soarta și parcă nu vrei să ieși din cercul vicios al desfrâului moral incandescent. Parcă zărești răspunsurile, dar nu cutezi a le atinge fiindcă ti-ai răsturna cufărul plin de enigme al imensității din tine. Catarge după catarge se rup necontenit în zborul corabiei tale imaginare transformată în epavă. Alergi șchiopătând și te trezești brusc lovind un clopot surd care zace sub luna gălăgioasă. Intuiești și devii sigur de faptul că epigrama vieții tale va fi completată de către altcineva, de către un străin, imaginar, pentru moment.
egoverbal 