De parcă ar fi vrut să ardă tot văzduhul dintr-o singură suflare își adună toate forțele și răspunse strivind totul în cale cu multă detașare. Este omul de ieri, omul de azi si omul de mâine întemnițat într-o cușcă de safir și smarald. Prin ochii săi au trecut prea multe furtuni și țurțuri de foc pentru ca acum să mai poată avea privirea unui simplu muritor. Își pictează adeseori pânza cu propriul sânge pentru ca mai apoi tot el să o distrugă în evocarea amintirii ce doare prea intens câte-odată. Diagnosticul lui se poate rezuma uneori la o frază: „Mă bucur de zile gri”. Este totuși un optimist incurabil ce regăsește în griul efemer bucuria existenței sale pline de chimie și metafizică. Este propria stâncă pe care o escaladează într-o ascensiune nebună uitând să-și asigure coarda scurtă a vieții ce se întinde șerpuind prin locuri ce-l amețesc, dar în același timp îl înalță irevocabil spre neantul din care inconștient a apărut fantomatic. Bara de metal ce-i stă înfiptă în suflet nu este altceva decât un paratrăsnet perfect ce-l protejează adeseori de el însuși și care îl menține treaz în beția tușului ce-i pătează degetele izvorâtoare de frumosul fără de care, a fi sau a nu fi nu mai reprezintă o simplă întrebare. Zilele gri de care el se bucură sunt asemenea păsărilor călătoare care se îndepărtează de viscolul ce va urma și care riscă să îi îngroape creioanele cuvintelor sale. Nu se dezice de gropile din asfalt, ci le pictează cu asprime conturându-le frumusețea abisală și gotică. Atunci când privește spre cer, este singurul care vede cum norii se joacă în alb și negru cu infintele acorduri dinamice ale mementourilor ce-l stârnesc și mai agresiv în diafragma egoului său lăuntric. Pătrunde abuziv prin diverse edenuri brăzdându-și scopul spre a rodi mai târziu într-un carusel de culori. Se regăsește pierzându-se animalic și instinctiv parcurgând milioane de trasee prin suflete si gânduri în căutarea ultimatumului ce-l va sfârși iremediabil. Se contopește uneori cu negrul dorian și-l înfășoară ca pe o eșarfă plină de ridurile unei tinereți uitate în jurul amurgului timpuriu și rece. Uneori într-o convalescență totală și profundă reușește să transforme griul într-un câmp plin de curcubee stranii și aurii asemenea unui erou ce așteaptă să fie salvat din cascada simțurilor. Nimicul din jurul său arde mocnit, păstrându-și armonia de culori impregnată cu mirosuri de femeie ușoară. Omul gri tinde la infinitul cunoașterii și-l urmărește cu un nesaț nepâmântesc. Lumea sa răsare împreună cu prima schiță a unui sentiment aspru, neșlefuit încă, unde griul mefistotelic transcede umbre și oameni, unde griul nocturn devine lacrima unei imaculate concepții silabisind printre culorile de care are atâta nevoie și care îi conturează inima mistică a minții.
egoverbal 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.