Totul se destrama in jur si devine un gri sters. Pe un drum anost spre lucru, aud la radio incepand, piesa celor de la Holograf – Banii vorbesc. Pana aici totul cat se poate de banal. Ma apropii de piata Universitatii si ajung in dreptul minunatului si veneratului brad din apropiere. Privesc pierdut prin geamul aburit si murdar al masinii, iar privirea mea se concentreaza inconstient pe o umbra aflata langa un cos de gunoi spanzurat de un stalp. Umbra prinde viata la un moment dat si isi intinde mainile scotand un pahar pe care il soarbe cu nesat, din cosul cu pricina (singura sursa de alimentatie pentru mii de astfel de umbre). In mine creste un paradox existential pe ritmul muzicii si incerc in scurtul timp in care astept la semafor, sa urmaresc omul ce poate candva a fost in locul meu sau a trait experiente pe care eu nu le voi atinge niciodata. Ar vrea sa se bucure si el de luminile bradului si cu pasii mici se indreapta spre intrarea in bazarul unde se afla bradul si cateva cosmelii ce imprastie mirosuri ademenitoare. Cand ajunge chiar la intrare ii zareste pe cei doi paznici ce-n ochii sai sunt exact demonii ce-l priveaza de libertate. Subit face stanga imprejur si se indeparteaza cu aceeasi tristete in ochi spre un alt cos infectat cu murdaria si salbaticia omului desradacinat de etica si moralitate. Este trist sa simti culoarea verde a semaforului in coada ochiului fortandu-te sa iesi dintr-o lume paralela cu a ta. In difuzoare se aude acelasi refren, banii vorbesc…iar tu parca ai vrea sa mai ramai putin.
egoverbal 