egoverbal

Fructul oprit sau doar un alter ego.

Himeră sau delict?

Ridic cuvântul mult prea sus pentru tibetanul din tine și nu uit să-ți inspir ideea de cunoaștere într-un ultim strigăt. Te ridic din cubul care te-a ținut prizonier și te includ în lanțul meu trofic. Mă hrănesc cu vibrațiile tale și te provoc să gândești mai presus de iq-ul normalității și a puhoiului care te robește. Aleargă cu mine și fii liber să inciți la violență mirajul omului modern. Te regăsesc după mult timp într-un cimitir gol, în care morții umblă printre cruci și gânduri. Apuc de mână un schelet ce în sfârșit îmi dedică o rimă superbă și te caut pe tine, celălalt eu. Te zăresc într-un colț, atât de îmbătrânit și sărac încât oglinda abia clădită în mine se sparge în mii de bucățele și brusc îmi este teamă să te prind de mână. Ceva îmi spune că încă mai poți zbura printre muritori și spun asta fără a fi modest. Poate că mă consider sadic în cuvânt, dar asta nu mă face să-mi neg instinctul sălbatic cu care m-am născut. Între cruzime și divinitate se distinge clar mirosul unei cărți de joc pe care stau scrise rânduri din viața mea. Îmi etalez partea întunecată a unui suflet schilodit și sătul de culori prea vii răsărite din minți neștiutoare si indiferente. Din gri traduc cuvintele în alte limbi ale văzduhului și te aprind  melancolic într-o țigare. Aș vrea să-mi pierd controlul pentru o secundă ca să te uit, dar pomul vieții rămâne mereu și mereu înflorit spre a mea groază și desfătare. Apocaliptic privesc la ce a mai rămas dintr-o floare rară de colț și încerc să înmagazinez pentru veșnicie mirosul arzător al celor patru anotimpuri ce m-au învățat să fiu cel ce mi-a fost dat să fiu. Nu-ți poți permite întotdeauna să retrăiești coșmarul unui vis neterminat și alegi între a dispărea în meditație și a continua să visezi același perpetuum mobile fără de care cei din jurul tău nu pot respira adânc aerul realității. Te învăț prin cuvinte cu rezonanță joasă să sfășii prematur pântecele ce te ține îngrădit în betonul neștiut al unei corăbii scufundate. Există viață și dincolo de cuvinte, există întotdeauna mâna care te va strânge și te va elibera din neființa care nu știe decât să fure de la tine tot ce-i mai drag. În ochii tăi Mefistofel a devenit o umbră a unei ere mult apuse, dar care te urmărește inevitabil la o ultmă judecată a conștiinței. Spre nefericirea multora inima îți bate mult prea tare păstrandu-și spiritul tânăr și nepătat de mâzga unui blestem asociat cu mințile murdare din circul nestatornic al nostalgiei. Aș răvășii o cameră plină de amintiri în acest moment, doar că mă blochez în dunele de nisip lăsate de melcul parșiv al Sodomei și Gomorei în care ai trăit până acum, urzus și melancolic. Nu mai știi să vorbești decât în parabole, dar lucrul ăsta nu face decât să te îndepărteze și mai mult de scopul inițial pentru care ai luptat pe un câmp mult prea vast și însângerat de sincope.

Gând de Decembrie

M-ai căutat în alte lumi unde nu puteam ajunge fără să-mi pierd viața. Am ajuns căutându-te într-un vid inert lipsit de fantasme și fum. Investighez încă mirosul tău și-l absorb în buretele sunetului de rock. Îmi vine în cap o imagine demențială cu semne zodiacale seci. Privesc neștiutor și parcă respir cocaina cuvintelor amare pe care le-ai lăsat în urma ta. Era ridicol de simplu răspunsul ce-l așteptam, dar care n-a venit. Miile de butonașe pe care le-ai apăsat simultan au creat o cauză abisală in loc să vindece rănile pe care alte păsări phoenix le-au lăsat în urma lor pentru veșnicie. Am să te port în buzunarele ce-mi definesc singurătatea și cu siguranță am să te caut la nesfârșit fiindcă îmi lipsești. Mă ridic, mă cobor licărind luni și sori amenințați de stele căzătoare. Ideea de tine s-a născut odată cu viața pe care ai lăsat-o plutind neștiutoare pe o mare pe care nu era pregătită s-o cunoască poate vreodată. M-aș reîncarna în tine ca să te simt și mai apoi ca să te am pentru mine, doar pentru mine. Regăsesc bucăți din tine în picturi de siluete ademenitoare și regret că nu am apucat să-ti spun cât de mult îți iubesc pomeții arși de soarele angelic. Paharul de vin din care am gustat împreună stă neclintit și acum pe grumazul amintirilor mele. De la distanță văd un zâmbet aproape perfect, oare este al tău? Mă înșel și mă mint pentru a te avea prin alte femei trecătoare. Țintesc mult prea sus ai spune tu…doare să știi. Nu te-am mai văzut de o viață, de o viață de îndrăgostiți și mă sting într-o chimie devastatoare și pierdută  printre cărțile de joc cu care viața mă dezbină și mă cucerește într-un sentiment dejavuistic. Încercări lamentabile de a amesteca pe pânză culorile tale dau greș de fiecare dată fiindcă păstrezi în tine aroma altei vieți neîncăpătoare. Te-am iubit atăt de mult…femeie, iar tu m-ai lăsat să te aștern pe râuri de lacrimi. Lacrimile nu mai au puterea de a șterge, ele pot de acum doar să se joace cu conturul unui rămas bun. Te-ai salvat pe tine fără a vedea că eram deja salvați împreună. Fiecare iarnă aduce cu ea mai multă aducere aminte, mai multă deznădejde. Sintetic mă consolez cu brațele tale ținându-mă strâns până aproape de a-mi lua răsuflarea. Oare cine îți ține acum palma deschisă? Ne crescuseră aripi cu care puteam să înconjurăm pământul, iar tu te-ai temut de umbra lor. Oare știi cum e să te pierzi în alb? Mă înconjor adeseori cu locurile care ți-au păstrat parfumul angelo-demonic. Ești o bucată din mine pierdută în lumea asta mare…și nevăzut încă simți cum te ridic la cer ținându-te prizonieră în mine, în șoaptă.

Advocatus diaboli

Ți-a ajuns până la os și nu mai vrei să fii mesia propriilor tale gânduri? Te gândești să pleci departe pe mare într-o barcă împletită de promisiuni idealiste făcute de voci aleatorii dimprejurul tău. Oamenii în mijlocul cărora te afli îți duc deja crucea spre țărmul de nicăieri. Ești un tânăr cu idealuri și vise care în falsa conșiință a umanității nici măcar nu există. Trista realitate în care generații se pierd într-un sistem plin de strigoi. Suntem niște roboți bine antrenați, tinerii se pierd, iar cel mai trist e că le pleacă mai întai spiritul lăsându-i cu sufletele închise în stomac. E o comă continuă de miază-noapte și plină de aburii veninoși ai unei conștiințe searbede. Caractere se nasc și mor într-o clipă.  Prezumția de nevinovație se impune în delir și demonii lăuntrici asanează ultimele suflete inocente. În ura asta există viață și totuși este o viață ce eu unul n-o pot întelege. Tăcută, molcomă, tenebroasă…și totuși viață. Diavolul a rămas fără avocați și se ascunde printre oameni păstrând ultimul foc pentru o ultimă tigară. Oare unde am ajuns în căutarea Edenului de altădată? suntem fix în Babilonul ce ne ucide rând pe rând spiritul și integritatea. Moralitatea în zilele astea este la fel de căutată ca și dragostea; sadismul le ascunde în robe, în umbre și în uitare omițând că amintirea poartă totul dincolo, în paralelul univers, încă din clipa săvârșirii. Ne rupem în două, alteori ne sfâșiem; însă eu nu am să uit niciodată parfumul tăbăcit al pielii ce mi-a fost dată spre sacrificiu. Am privit îndelung împreună zarurile…acum a venit momentul să le aruncam într-un abis și-un absolut hazard.

âme soeur

Alerg și mă cuibăresc în cea mai îndepărtată cameră a sufletului. Aici, mă izbesc de tine, într-un domino vizual și olfactiv tangibil. Toți porii îmi sunt căptușiți de entuziasmul drumului ce l-am străbătut până în acest punct. M-ai dezgropat prin chemare pentru ca mai apoi să mă inunzi și să mă posezi cu o forță ce mă pierde în tine. În lumea asta nu mai există cicatrici, fiindcă mirosul pielii tale le-a vindecat pe toate transformându-le în centrul energetic al astralului în care nu vom obosi nicicând. Ca un vârf de peniță îți simt sufletul ticăind pe platoșa unei vibrații ce ne transcede suflete uneori grele. Vom zbura împreuna într-o zi peste spații și existențe efemere. Mă stăpânești așa cum și eu te stăpânesc. Sufletele noastre pereche fac dragoste în simfonii cu ritmuri de alegro și mâinile ni se încolăcesc asemenea unor liene peste aripile crescânde. Strigătul de saxofon îmi îndreaptă privirea spre aura ta și simt cum vibrația picăturii de cafea sorbită ajunge încet de pe buzele tale în centrul meu median. TE AM! O pleopă este deja cucerită de un zâmbet, iar cealaltă mă urmărește în vis. Aș vrea să te strâng în somnul tău de aripi și astfel să nu las în urmă nici o dovadă a existenței noastre. Șoapta respirației tale mă scufundă într-o mare adâncă fără fund. Îmi fugi prin sângele-mi fierbinte și astfel îmi esti aproape, oriunde. Umbra ta e mimată de umbra mea și ciclul devine repetitiv și viceversa planând angelic prin cotidianul metafizic în care luptăm amândoi. Dacă dragostea ar avea sunet, am zbiera ca din gură de șarpe până la epuizare. Îți ating buzele…aștept răbdător să tragi cortinele magnitudinei de gânduri ce le intuim. Nimic în lumea asta nu poartă amprenta ta. Ni s-au amestecat cromozomii pasiunii și ai dedării de sine încât am reușit să naștem culori încă nedezvăluite în lumea asta searbădă. Mental și informațional ne mărturisim unul celuilalt păcatele dragostei noastre.  Versurile poeziei noastre le vom știi doar noi doi pentru eternitate.  Atom după atom ni se unesc sufletele și devenim cuantici prin definiția dezirabilă a mitului ce l-am creat, scenariu după scenariu. Închid ochii. Îmi simt și acum nările renăscând la zgomotul parfumului tău întaia oară. Încolăcește-te pe mine până ce soarele va apune și ne va regăsi la răsărit unul. Plutește cu mine iubito prin valuri, scufundă-te cu mine în nisipul ce este copleșit de povestea noastră; strigă cu mine în liniștea absolută și arzi în noi ecoul infinit al rândului ce ne apasă. Fără șovăire într-un timp și spațiu necompatibil momentan, noi doi am reușit să unim colțurile de sus și cele de jos ale preludiului perfect. M-ai readus la viață, te-am recunoscut după atât de mult timp…ești neschimbată.

1771

Oamenii se îndrăgostesc ca fluturii, neținând cont de substanțele volatile ce le pot arde aripile fragile în zborul lor angelic. Unul aici, altul acolo, o metaforă mult prea amplă pentru distanțe, trupuri arzânde, spații și timp. În bătaia aripilor oamenii sunt uniți în unele cazuri doar de voce, în altele doar de sârma invizibilă numită telepatie. Uneori fiecare kilometru străbătut pedestru este asemenea unei reîntoarceri către o Meccă sentimentală. În aceeași poză, doi oameni pășesc pe întinderi diferite de pământ și totuși acesta îi unește arzându-le picioarele scufundate în praful pământiu care-i consumă pas după pas. Alteori, aceeași doi, se strigă unul pe celălalt căutându-se orbește în spațiul captiv și cognitiv limitat. Unu poate semnifica o jumătate. Șapte, spațiul și complexitatea locului în care se află. Celălalt șapte cu siguranță este un alt spațiu plin de îndatoriri pentru celălalt. Același unu spre sfârșit semnifică jumătatea care reîntregește spațiul și timpul orbitor. Când amesteci două substanțe acute, te aștepți la cauze imediate. Doi oameni amestecați prin lume, încă comit efectul acestui mix nebun neștiind dacă tabelul lui Mendeleev cunoaște forța coliziunii lor. Conturile se întrezăresc si par a fi comune, dar după fiecare  kilometru parcurs ținta fuge, revine; omul își dorește cu nesaț să construiască și este conștient de faptul că a fugit inaintea timpului său, pe care acum este nevoit să-l aștepte din urmă. Bătrân și firav, timpul acționează ca un bumerang în vâltoarea sufletelor lor și sparge orice barieră necoborâtă încă. Dacă fluturii ar știi că trăiesc doar pentru o zi, oare s-ar încumeta să se mai nască? Aceeași oameni pășesc…iar cheia pașilor lor este încuiată între doi șeptari de inimă neagră. Fiecare caută să-și joace cât mai bine cărțile; fiecare știe că jocul ăsta de fapt este viața-i sortită. Se completează, dispar, se ascund, reapar, se iubesc, se pierd, sunt pierduți…unul într-o clepsidră, iar altul într-un glob. Lovesc cu putere vântul așteptării și al deciziei, își doresc o cămară numai a lor plină de jertfe și patimă.  Doar împreună pot fi aripi de flutur.

Aripi deschise

O mie de râuri se revarsă în mine. O mie de voci strigă prin șoapta disperării durerea ce se petrece între trupurile noastre ce stau despărțite de spațiul conștient al altor oameni. O mie de sori te desenează în mine cu raze de dragoste și ură. Doar eu te simt așa cum te-ai născut a fi, femeie. Mă sfâșii ca să pătrunzi în mine și să-ți croiesc cale spre dominouri infinite, iar mai apoi doar tu mă poți coase într-o pânză perenă asemenea unei aurore mistuitoare. O mie de ghilimele îți susțin zborul asemenea unui ultim geamăt. Lângă coapsele tale fericirea stă tăcută așteptând să fie culeasă. Tresari, vibrezi, arzi totul în jurul tău și odată cu focul mă ai captiv în tornada sufletelor nerăbdătoare să moară încă o dată împreună. Acorduri scurte de chitară îmi readuc regina pe tabla vieții mele și o ascund în vârful peniței ce-mi prelungește mâna. Te aștern pe foaie, te aștern în gânduri și în suflet până când te voi așterne între brațele mele pentru totdeauna.  O mie de fulgere îți rostesc numele transpunându-l în lumina adonisului. Ochii cer lumină, iar buzele vor să înseteze de atâtea săruturi. Printre copaci străvezii și tomnatici tu pășești agale spre dorința-ți transpusă în realitate. Nimic nu mai este la fel. Furtuni, minuni, declarații și așteptare, pasiuni și nesaț, poze mentale și rouă de buze povestesc în cele mai mici detalii lumile noastre. Timpul ne joacă feste, dar îl putem opri doar dorindu-ne împreună ca acele unei pendule mult prea minuscule să se potihnească într-un prezent continuu și absent. Acum înțeleg, de ce unii dintre noi apar pe lumea asta…fiindcă nu pot trăi incompleți în alte dimensiuni fără sufletele lor. Poate că ne aflăm într-o antinomie exagerat de evidentă, dar noi nu știm decât să pășim unul către altul fără ca mai apoi să putem pleca așa cum am venit. Dualitatea devine singurul tot unitar pe care ni l-am dorit și ni-l dorim vreodată. Suntem unul și același, asemenea unei umbre purtată de vântul schimbării. Egocentrismul nostru nu are margini și totuși ne surprindem unul pe celălalt. Aerul, apa, materia se regăsește în acest tot. În bătăile liniare de acum ale sufletelor. Te simt și te am la nesfârșit. Mă simți și mă ai pentru totdeauna ca o rugă.

Între apus și răsărit

Ești între două lumi, între cercuri deschise și închise pe colile secundelor ce te mistuie în pași de dans. E sânge și lut printre gândurile tale și ceva te sfâșie din interior. Alfa produce cauze, iar omega nu întarzie să apară cu sau fără motiv împingându-te la o filosofie simplă de viată și la compromis. Ești ciclu după ciclu în negare și totuși viața ta-i una. Ești neîmplinit și neîntregit prin prisma faptului că s-a așternut tăcerea, iar ecourile amintirilor se joacă maiestuos, săpând cratere, printre schismele ce ți le dorești a se întâmpla. Tăcut se așează praful obișnuinței și culmea, tu, te afli între aceleași două lumi neîncrezător în himere. În larg de cearceafuri arzânde și mâinile deprind un alt contur. Am gustat din nemurire pentru o clipă neștiind că, cupa divină este a altcuiva. A fost viu sinonimul tăcut al regăsirii. Nu poți sa-ți împarți buzele care ascund secrete și taine dătătoare de viață sau de moarte. Pietrele adună uitare și asmuțire canceroasă. Nu poți fi eu decât atunci când te lepezi de tine. Am aprins o lampă ce poate pâlpâia neștiută, iar flacăra ei se zbate inconștientă sub zale de marmură. Colecționezi energii ce nu le poți stăpâni pentru lung timp; ajungi să speri sperând. Mirosul egoului și al cărnii tale rămâne acolo pentru totdeauna. În dezbinare poate exista și regăsire. În despărțire poate exista și perfecțiune. Cupolele sentimentelor ce odată ți-au părut grandioase stau să se prăbușească sub indecizia necunoștinței. Nu există scapare în acest alb ori negru somn. După șapte vieți astralul va decide dacă rămâi același foc sau devii o scânteie. Gol de conștiință și aruncat în patul în care ți-ai sabotat suferința în plăcere, arzi încă o țigară ca și cum ai marca o hartă nevăzută plină de brațe străine. Odată în viață ești intens asemenea unui azimut perfect. În rest te amesteci cu sângele celor care te vor abandona mai târziu. Pe vârfuri înalte ai descoperit lumea și totuși lumea nu a știut să se bucure de, descoperirea ta. Ceva lipsește în planurile medienelor cerebrale sucind parcă și mai mult cuțitul în rana deschisă. Ai reusit să ții în palme o stea fără să știi măcar pentru o clipă că poate fi căzătoare sub greutatea planului secund…sub greutatea bătăilor de aripi de fluturi.

Serenitate în furtună de cercei

Să lupți pentru fericire, în lumea în care trăim astăzi este deja un paradox. Din nimic încerci să devii un canibal astmatic care încearcă să pătrundă dincolo de organe pentru ca mai apoi să-și potolească pofta în lucruri nefirești de calme și pașnice ascunse în inima animată de suflet. Cu spasme mentale conștientizezi că viața fără iubire nu este viată…este iad. Virtutea în tot paradoxul ăsta este că întâlnirea între Adam ca și prototip și Eva ca și întregitoare de ființă și spirit este  inevitabilă. Sufletul odată cusut cu ață neagră are ca și ideal înălțarea în căutarea fericirii. Nu poți scăpa de dragoste. Ea te va urmări până ce va secătui fântana resurselor tale și așa deja limitate. Energia necreată din care ești alcătuit se propagă cu o viteză dementă prin jumătatea ce stă captivă înca în oglinda abandonării de sine. E asemenea unei plăgi deschise…energia aduce odată cu ea și informația universului. În simplitatea ta, în luptele din sufletul tău se zărește la un moment dat licărirea orologiului ce nu mai bate a visare si totul devine cât se poate de real. Te strâng în brațe. Tu ești închipuirea mâinilor care mă hrănesc. Să lupți pentru fericirea ta este deja aroganța schimbării spirituale și logice apărute într-un tren perfect la momentul perfect. Motivul pentru care te zbați să obții fericirea este că până la urmă ești unul sau una dintre rarisimii colecționari de suflete. Mimica celui care fuge ca un nebun după fericire este mimica omului nebun, nebun după reîntregire, nebun după înăbușeală, nebun după dorința de a primi mereu ecoul acțiunilor sale, deși se poate mulțumi cu binele avut cândva. Imensitatea cosmosului se pierde în tremuratul trupurilor și mai apoi în ordinea ce-și are logica, dar întârzie să apară în tine. În tăcerea lucrurilor din jurul tău nu este totul atât de calm…furtuni după furtuni lovesc cu putere arca căutării tale pline de animale de pradă șchioape și oarbe. Atârni în copacul propriei tale decizii…alege să fii fericit. Zâmbește!

Mind-blowing

Suntem prezenți aici, acum, în lumea asta plină de matrice fiindcă la un moment dat cineva are nevoie de noi, iar acea persoană poate fi cel mai important cineva din viața noastră. Suntem aici pentru că ne strigăm unii pe alții și știm foarte bine să răspundem chemării, numai atunci când ea vine din suflet. Sunt aici pentru că tu m-ai dorit a fi aici. Ne cunoaștem de multă vreme, poate chiar de prin alte universuri în care am bântuit enigmatic împreună, iar în palpabilul în care pribegim efemer simțim arșița cumplită de reîntregire. Suntem flăcări ale aceluiași soare, captive în dorințe învolburate și o frenezie ce depășeste orice așteptare. Mâinile noastre sunt țintuite pentru moment de timp și nu reușim să ne unim în globul de cristal din care am luat ființă. Soarele rămâne suspendat ca fiind singura noastră umbră peste pașii făcuți deasupra orizontului. Ne naștem posedând unii cheile celorlalți, iar mai târziu nu facem altceva decât sa le încuiem pe toate în noi, în mormanul deloc plăcut al existenței fără de sens. Printre oasele dezosate până la măduvă ale neîmplinirii de sine stăm ca nălucile așteptând, dorind, arzând, neștiind că singura eliberare de sine este de fapt dăruirea și abandonarea în celălalt eu. Nu exista cuvântul noi, există cuvântul eu, cel din care te tragi și tu, asemenea mie. Omul, această omegă deja finită prin naștere nu știe că singura lui eliberare se află în grija celui care din veșnicie i-a purtat de grijă. Suntem sinonimii aceleiași persoane, iar uneori sinonimii aceleiași morți pentru a putea renaște împreună. Visarea din care suntem treziți brusc nu este altceva decat starea de fapt reală la care se poate ajunge numai prin dragoste. Într-un final reușim, reușim să ne desconspirăm identitățile perfecte. Ești fericit/ă?

À toi Περσεφόνη

A venit odată cu noaptea aducând la viață, milioane de îngeri pierduți în privirea mea. Primii ei pași au aprins treptat lumina, iar cei din urmă au ars din temelii gânduri, șoapte și dorințe. Se ascundea sfios în negrul misterios, croit parcă să-i mângaie fiecare por, fiecare zâmbet, fiecare stimul. Se retrăgea și apărea ca dintr-o altă dimensiune plină de pasiune și melancolie. Prezența ei monopolizează univers după univers, strivind majusculă după majusculă. Ai vrea să strigi când întâlnești o femeie asemenea ei. Pulseul de gânduri te acoperă și brusc te trezești pierdut pe vârful celui mai înalt munte înjunghiat de infinite pofte mai mult sau mai puțin lumești. Chipul ei te îmbrățișează, te adâncește, te judecă și apoi îți domină simțurile pierzându-te. Ochii ei sunt un blues de anotimpuri ascunse omului de rând. E ceva demonic de angelic în glasul ei…multe aripi se zbat ațâțate de zgomotul unei atingeri. Clipește dărâmându-ți templele principiilor. Este unica și singura din specia ei perfectă. Corzile unei chitări parcă nu sunt de ajuns ca să-i cânte asiduu prezența. Ochii ei ascund o istorie a pământului milenară, ascund o Lilith ancestral de pură. La ceas de noapte ea se lasă descoperită, se golește pentru a-i umple pe cei din jur cu veșnicia ce arde amenințător în sufletul ei. Acest unu înglobat în trei te fascinează domol și fără de scăpare, săgetându-ți stări de incitație fizico-mentale. Căpruiul ochilor ei este magnetul perfect ce se identifică cu lumea entității mele. O privești și aleargă fără încetare și rușine, chiar cu nesaț,  prin peisagistica minții. Este puternică! Arde! Are o estetică a sentimentelor grandioasă. Este sinceră și trăiește până la capăt răsăritul dinaintea furtunilor de apă și foc. În lumea umbrelor, ea, stăpânește viața prin cruciade rebele de patimă și extaz. În sufletul ei se nasc cel dintâi curcubeele unei alte lumi. Este fiorul dintre noapte și zi…

 

 

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 45 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: