Evă albă

Prin gri de sisif părăsit,

Prin mii de penițe rupte;

O foaie așteaptă agale

Să fie scrisă cu fericire.

 

Un căluț de mare visează

Oameni jucându-se în jur.

Pași mulți pe nisip și pe plajă

Eclipse de luni și de noi.

 

Marea continuă versu-n visare

Și completează un rebus imens,

Se naște focul în apă și-n aer

O pasăre phoenix renaște un mort.

 

Ești doar imensul gol de aer

Ce se-ntregește-n chipuri și șoapte,

Părându-i-se că timpu’ stă-n loc

Magnifică-n ochi, surprinși de mirare.

Pietre divine

Toate pietrele albe ascund esențe tari de negru adânc îngropate în miezul desfrânat de simplu. Orice vas plin de materie este viu și se frământă cu sudoare și exces de speranță. Vuietul pe care-l auzi bătând în stoluri de carii nu e nimic altceva decât un univers nedescoperit și frenetic. Frunza plăpândă ce-și ia adio de la ramura pe care a străjuit-o, se îndreaptă cu repeziciune către un alt destin măreț, spre odihnă și desfătare. Suntem cu toții păsările aceluiași stol închipuit. Zburăm păstrând în aripi sclipiciul magic al chintesenței exhaustive. Ne feliem existența în particule atomice de unicitate. Suntem regi și regine de piatră și de foc lansându-ne sufletele în navete spațiale unii către alții spre planete confuze și fragile. Nostalgia zborului și a jocului ne menține spiritele în epicentre de maximă securitate psihică și deifică. În unii dintre noi noaptea polară a devenit zi, spărgând și lovind încă cu putere pietrele-n alb. Ne clădim munții, piatră cu piatră, alergând în maratonul vieții noastre pentru ca mai apoi alți temerari să apară și să le cucerească înălțimile rarefiate de necunoscut și splendoare. Apăsăm prea tare cu tălpile, pământul sfânt ce ne este tată și mentor în același timp. Ne chircim în pântecele timpului asemenea unor viermi de mătase. Nu mai avem clemența inimii, nici logica minții, iar ochii privesc în gol la abisul de negru chiar chiar dacă din neant primim scrisori divine de pace lăuntrică. Am înfiat demonul ce ne sleiește de karmă și existam în neființa unui grăunte de muștar picant și dulce. În loc să ne pictăm viețile nu mai știm decât a le pigmenta în nonculori epocale. Nu mai avem din ce cupe să bem știința fericirii și nu facem altceva decât să o împrumutăm de la second handul interior al vecinului deja muribund. Totul se corupe dinăuntru spre dinafară ca și cum un cancer infectat și injectat în vene prea subțiri, ce se sparg ca stropii de ploaie pe acoperișuri superficiale și anoste. Suntem cu toții pietre albe pure ce se înnegresc stând prea mult în focul unui infern metaforic și lugubru.

Trunchi de spirit

Fiindca suntem in cautari fara de sfarsit printre idealuri demoralizatoare, fiindca admiram frunzele cazande ale toamnei ce-si lasa amprentele in inimile noastre obosite, fiindca nu vrem sa fim vindecati ne cream catedrale mistice de aparare impotriva noastra. De ce totusi purtam ceasuri biologice in minte din moment ce nu vrem sa imbatranim niciodata? Raspunsul il stim, dar nu il vom accepta vreodata: pentru ca suntem unicul motiv al propriei nefericiri si tocmai de asta cadem in tacere nedorind a fi proprii nostrii acuzatori. In tandem cu vina ce o purtam zboara libera fericirea aia unica pe care o stim a fi certa, dar pentru care nu vrem nici macar sa miscam un deget in ratiune. Nu facem altceva decat sa putrezim de vii in camerele prin care pasim. Liana vietii se termina sau incepe acolo unde ratiunea musca efectiv din suflet devorandu-l obsesiv spre o noua renastere. Niciunul dintre noi nu vrea incertitudine, dar totusi suntem plini de ea nestiind ca raspunsurile care duc la inlaturarea bolii se afla intr-o frunza inca prinsa in pomul care i-a dat viata. Sfetnicii buni incep sa moara sub indolenta clarviziunii ce se diminueaza acut in inimi si suflete. Vrei fericire, dar te ingropi in trecut si te legi de el cu lanturi indestructibile…te-as intreba pentru ce mai traiesti? dorinta sta ascunsa in neputinta din care nu vrei sa te ridici stergandu-ti mainile pline de rugina pentru ca mai apoi sa fauresti liniste si stari de bine in ochii celor din jur, a celor ce te vor fericit, a destinului si a sortii care pot devenii aliatii tai. De ce sa astepti raspunsuri cand poti avea propriile certitudini fara a depinde de nimeni si nimic? Te-ai invatat sa fugi de responsabilitatea scopului cu care ai coborat din astralul superior si astepti, iar asteptarea nu poate aduce cu ea decat moarte de sine si de simturi si simtiri. Incearca si ai sa vezi ca ai puterea sa devii unicul tau motiv de fericire privind cu ochii mintii la frunzele ce cad armonios si neintamplator din cupa pomului vietii.

pArfum de toamna

Un zambet in noapte

Impletit cu minuni.

Asta esti tu

O minune alba.

 

Dezgolita de pacat

Alungi batai anoste

Din viata mea uitata

In locuri inodore.

 

Imi incanti nemurirea

Si arzi haosul

In care ma pierdeam

Pana sa te gust.

 

Esti unica Eva

Nepieritoare-n mituri

Ce patrunde cu sufletul

Abisuri de singuratate.

 

Pasional te invit

Sa impartim povara

Unei veri prea calde,

Sa ardem impreuna.

Strop de mare

Atingi o aripa in zbor,

Atingi un fior inuman

Te scalzi in suflet de copil

Si cazi…te prind.

 

Revii la malul tau

Ce l-ai lasat in urma

Parfum de valuri porti

In zambet si in soapta.

 

Esti punte de minuni

Pentru un zeu ingandurat

Speli fulgere si ploi

Cu ochiul tau nemuritor.

 

Esti pentru totdeauna muza

In ochii gandului curat

Pasesti cu pasii mici spre mare

Si te ineci in pieptul meu.

 

Ma invelesc cu tine astazi

Si maine si pe viitor

Simti marea mare-n pieptul tau.

……………………………

Cu tine-alaturi nimic nu-i efemer.