Cât de ușor e să spui nu într-o lume plină de DA. Realitate sau ficțiune? Criza unui sistem cerebral îmbolnavit de rutină sau doar frustrarea acumulată în timp? Făcănd o paranteză trăim în conflict cu noi însine, iar lucrul ăsta ne împietrește sistemul de valori pe care poate nu l-am avut niciodată pe deplin împlinit. Vrem doar ca visele să devină realitate. Oare nu cerem prea mult? Suntem îndrăzneți, dar nu știm să ne punem în valoarea talentul și pozitivismul înrobit de un NU fundamental. Cerem și uităm să înapoiem cu toată ființa binele de care ne-am bucurat atunci când cinevaul de lângă noi a binevoit să ni-l dăruiască necondiționat. Putem să privim urâtul din noi fiindcă am devenit transparenți, lipsiți de mister și de sens. Ne îndopăm cu gloanțele scoase din rănile monștrilor îngropați în cimitirul nuanțat de vânt și goliciune. De ce ochii ne sunt adeseori triști și plini de un negru ireal? De ce inimile noastre nu se mai bucură de orice minune umană ce ne înconjoară? Unul dintre răspunsuri ar fi că suntem dezamagiți de viață sau cel puțin asta ar susține unii, uitând că unicul si liberul arbitru nu poate fi mituit prin umbre de ciocolata amară și negare continuă. Privim prea mult si ilogic din interior spre exterior chiar și atunci când știm că greșim făcând acest lucru. DA-ul trebuie să fie existențial. Trebuie să ne croim drum din exterior spre interiorul plin de freamătul frumosului și al dragostei captivă în capsule de diazepam lucid. Avem momente când ne întâlnim cu copilul din noi si DA, el este cel care strigă spre noi prin lacrimi instante de neîmpacare și prin fantezii sortite spre a râmăne la stadiul de embrioni inerți. Involuăm atât de repede nesimțind asta, încât ne pierdem într-un ocean de nimic. Rănile necesită timp spre vindecare, dar timpul sparge timpanele mistice transformându-le în chinuri care dispar odată cu noi în camera eternității lipsindu-ne de cheia următoarei împărății de sihăstrie umană. Un nu spus odată va duce fără echivoc la un alt nu care te va, ne va face captivi în insula exilului aprioric. Psihologic aș îndrăzni să spun că suntem morți cu toții, dar inima constiinței mele pătate de cerneala păcatelor mă contrazice fără lipsă de replică. Pe spațiul punctat dintre linia destinului și crima pe care ești pregătit să o înfăptuiești ești sortit să scrii cu litere de sânge întregul tău scenariu șlefuind un diamant negru al abnegației. Tot universul se așteaptă ca tu să spui DA pentru o ultimă dată, dar tu nu faci altceva decăt să fi un om viu cu vocea moartă ce strigă în el, în soaptă, în gerul torid al verii sale. Nu te indoi de puterea acestui nu, dar spune mereu DA fiindcă poți fi oaza de lumină pentru eternitatea proprie și pentru amintirea ce ti-o vor purta generațiile în mimica esteticului croit pe baza memoriilor desfătării și a promisiunii unei epopee disipate în lanțuri de trandafiri sălbatici pierduți în grădinile suspendate ale dadaismului Ne impunem sa nu fim picături într-un ocean, dar știm cu siguranță că acest ocean este un ocean format din infinite picături de DA. Trebuie să acceptăm că viața noastră este un DA fără de care mintea nu e altceva decât un condiment infatuat.
egoverbal 