λάμα σαβαχθανί

Îmi aprind o țigară, probabil că lucrul ăsta minuscul mă va și omorâ la un moment dat și brusc realizez că pe lumea asta niciunul dintre noi nu are nimic de pierdut, dar absolut nimic fiindcă nimicul nu ne aparține. Deși totul ne-a fost lăsat spre a ne bucura de el, prin sentimente, mărunțișurile macină întotdeauna ființa care se află într-o constantă nefastă de agitație și singurătate. Ce-i drept am venit goi și singuri în universul ăsta patetic prin care mișunăm asemenea unor fluturi care se metamorfozează într-o clipire și mor striviți de găurile lăsate în urma lor de bătaia mult prea largă a aripilor. În schimb, în noi găsim ferestre…suntem plini de ferestre pe care negura le aburește și le transformă în nimic. Culmea e că dincolo de ferestre ne aflăm în închisoarea veșnică a neputinței. Această oloagă diformă numită viață ne amăgește în decursul anilor și uită să ne și învețe cum s-o trăim. În ființa-mi insignifiantă stă o fereastră închisă audienței și șoaptelor. Tot încerc să o sparg, poate, poate voi reuși să te văd pe tine, umbra care-mi călăuzești pașii suav în teritoriul inamic. Dinafară nu e nimic de văzut, puhoiul lumii a șters cu privirea frumosul relativ de-odinioară. Singura cale de intrare ar fi să-ți deschid micul oblon rămas fidel propriului meu zeu anonim. Țin în mână o pală de nisip udată de valuri. Deja aprind o altă țigară netângă si puțin îndoită de greutatea cuvintelor aflate în aerul expirat. Vizibilitatea în jurul meu scade treptat și uit cum arată măcar un suflet de om. Gustul femeii zace într-o cană plină de zațul ispitei ce am băut-o crezând că-mi va vindeca molima patimilor. E zarvă, probabil și ea izvorâtă din nimic. Gonesc agale după prototipuri de zâmbete iraționale și indecise. E moarte în jur și totuși pot doar s-o adulmec trăgând încă un fum. Nu mai risc nimic fiindcă nimicul știu că nu mă va risca, fiindu-i imposibilă sinuoasa cale a dragostei. Mitul cu a fi sau a nu fi precede ultimul meu gând, poate un pic prea melancolic și lasciv. Cuvintele rămân în grota plămânilor mei, jucându-se cu fumul ce le sodomizează și le schimbă sensul aprioric. Am să plec cândva, iar tu din păcate nici nu ai să observi cele douăzeci si unu de grame care te vor înconjura pentru restul zilelor tale, nu ai să observi fumul țigării ultimului gând.

aLienare de suflete

Astazi este o zi fericita asa cum a fost ieri si cum va fi si maine. Sunt inconjurat de aripile unui univers coplesit de ingerul fiintei mele de acum statornice. Am fost dezgropat din nefiinta in care hibernam anost si pasiv, mi-au fost readuse la viata cele mai simple sentimente fara de care viata insasi nu poate exista. In ochii ei astrali m-am implinit cumva spiritual. Exista raze pe care le simt sagetandu-mi mintea coborata pentru infinit in statia inimii. Totul capata sensul existentei si a mitului androgen. Usor incep cu privirea sa sparg muntii egoului ce devine neputincios in fata aripilor intinse de inger. M-am ridicat cuprins fiind de palmele lui si am reusit dintr-o singura privire sa pot simti cum e sa traiesti indiferent de costuri. In lumina ei am pasit fara ezitare pentru a ne ridica impreuna, pentru a renaste in noi. Caldura palmelor sale ma face sa tremur lipsit de orice aparare…orice mangaiere este un foc ce-mi cuprinde trupul. Toate intrebarile au disparut deodata, iar ea imi zambeste cum nimeni altcineva nu a mai facut-o si nu o va mai face. Am gasit leacul sufletului meu sfrijelit de peretii nebuni ai realitatii relative in care fluturii sunt negrii si smolatici prabusindu-se adeseori peste cadavrele moarte ale sufletelor epuizate de cautari si sperante. Intentionat ma intep intr-un trandafir rosu si sangele imi spune ca nu visez. Ingerul meu s-a trezit la viata si ma poarta spre vesnicia ce-i este data de maestrul suprem al nimicului existential. Nu vor mai exista de acum vise sparte si pline de cioburile necunoscutului. Ca o liana, ea, s-a infasurat contopindu-se cu mine pentru a ma salva de eul ce-mi ardea orice urma de oxigen ramasa. E multa liniste acum…stiu ca furtunile nu vor mai lovi niciodata acest tarm al celui ce am fost. E atat de multa liniste cand ma pierd in noi, cand te pierzi in mine, inger de lumina. Te pictez printre pasiuni nescrise, salbatica floare, si ma arunc in golurile de aer ale salbaticului leu protector ca mai apoi sa revin sub forma de picaturi de ploaie si sa-ti simt sarutarea…

Echer de orizont

Într-un moment de nehotărâre poți pierde totul. Tot ceea ce ai acumulat într-o servietă imaginară ce o cari în brațele tale fragile pe parcursul vieții. Cumulat în ea se regăsesc toate yngurile și yangurile care îți sculptează statuia epică și unică a ființei. Ai vrea să spargi geamul pentru a privi mai atent la detaliile din oglinda de după acesta, dar nu găsești puterea de a o face fără a te răni. Nu-ți mai pasă de nimic și te ghidezi după motto-ul: viața e ca mersul pe apă. Uneori apa e atât de învolburată încât îți  arde tălpile sângerânde, alteori e atât de limpede încât te cuprinde spaima și eziți să faci cel puțin un pas rămânând cu întrebarea: cum ar fi fost dacă? Poezia simțurilor nu are loc în acest calvar de sentimente. Ai senzatia că secundă după secundă, cineva îți contorizează viața fără ca mai apoi să-ți plătească tribut. Vrei din nou să te așezi singur pe-un loc într-un autobuz și să privești orizontul prin geamul încetoșat de trecut și viitor, dar constați că linia acestuia s-a desființat demult. Plutești într-o oală de lut pe un ocean de fier și te bucuri de fiecare crăpătură vrând să te îneci în valuri curățitoare și mai apoi să renaști învăluit de care alegorice de pace și liniște.  Pulsezi asemenea unui bing-bang fosforescent care nu știe decât să mimeze lipsa gravitației. Indigoul după care ești clădit a ars acum milioane de ani lumină într-o escapadă primordială. Ești unicul și propriul tău indigo pe care trebuie să-l manevrezi cu o dibacitate diabolică și neșovăielnică fiindcă din el pot trasa linii existențiale și mingile de foc dimprejurul tău. Statistic vorbind, nu ai avut nici o șansă în viața asta încă de când te-ai născut, dar miracolul că ești acum aici, se datorează echerului ce a unit linii între formele geometrice ale personalităților care te-au împins, te-au ridicat, te-au aruncat și te-au iubit neconditionat.