Ridic cuvântul mult prea sus pentru tibetanul din tine și nu uit să-ți inspir ideea de cunoaștere într-un ultim strigăt. Te ridic din cubul care te-a ținut prizonier și te includ în lanțul meu trofic. Mă hrănesc cu vibrațiile tale și te provoc să gândești mai presus de iq-ul normalității și a puhoiului care te robește. Aleargă cu mine și fii liber să inciți la violență mirajul omului modern. Te regăsesc după mult timp într-un cimitir gol, în care morții umblă printre cruci și gânduri. Apuc de mână un schelet ce în sfârșit îmi dedică o rimă superbă și te caut pe tine, celălalt eu. Te zăresc într-un colț, atât de îmbătrânit și sărac încât oglinda abia clădită în mine se sparge în mii de bucățele și brusc îmi este teamă să te prind de mână. Ceva îmi spune că încă mai poți zbura printre muritori și spun asta fără a fi modest. Poate că mă consider sadic în cuvânt, dar asta nu mă face să-mi neg instinctul sălbatic cu care m-am născut. Între cruzime și divinitate se distinge clar mirosul unei cărți de joc pe care stau scrise rânduri din viața mea. Îmi etalez partea întunecată a unui suflet schilodit și sătul de culori prea vii răsărite din minți neștiutoare si indiferente. Din gri traduc cuvintele în alte limbi ale văzduhului și te aprind melancolic într-o țigare. Aș vrea să-mi pierd controlul pentru o secundă ca să te uit, dar pomul vieții rămâne mereu și mereu înflorit spre a mea groază și desfătare. Apocaliptic privesc la ce a mai rămas dintr-o floare rară de colț și încerc să înmagazinez pentru veșnicie mirosul arzător al celor patru anotimpuri ce m-au învățat să fiu cel ce mi-a fost dat să fiu. Nu-ți poți permite întotdeauna să retrăiești coșmarul unui vis neterminat și alegi între a dispărea în meditație și a continua să visezi același perpetuum mobile fără de care cei din jurul tău nu pot respira adânc aerul realității. Te învăț prin cuvinte cu rezonanță joasă să sfășii prematur pântecele ce te ține îngrădit în betonul neștiut al unei corăbii scufundate. Există viață și dincolo de cuvinte, există întotdeauna mâna care te va strânge și te va elibera din neființa care nu știe decât să fure de la tine tot ce-i mai drag. În ochii tăi Mefistofel a devenit o umbră a unei ere mult apuse, dar care te urmărește inevitabil la o ultmă judecată a conștiinței. Spre nefericirea multora inima îți bate mult prea tare păstrandu-și spiritul tânăr și nepătat de mâzga unui blestem asociat cu mințile murdare din circul nestatornic al nostalgiei. Aș răvășii o cameră plină de amintiri în acest moment, doar că mă blochez în dunele de nisip lăsate de melcul parșiv al Sodomei și Gomorei în care ai trăit până acum, urzus și melancolic. Nu mai știi să vorbești decât în parabole, dar lucrul ăsta nu face decât să te îndepărteze și mai mult de scopul inițial pentru care ai luptat pe un câmp mult prea vast și însângerat de sincope.
egoverbal 