Perete străpuns de muți

Colaj de ganduri intr-un metrou stricat de soapte insalubre si statice se contureaza in germinarea unei idei. Numai minciunile zac tavalite de carpetul uscat si dur al amintirilor. Oameni cu fete desprinse de nasturii constiintei se joaca in amurgul inrosit de urlete. Iuda tu nu vrei sa mori si te rupi in pene de vultur presarate pe pamantul sterp al vinei nescrise. Cantece de gheata si foc te reneaga in tunetul soaptei nerostite. Balerine circula pe sarme de fraze intime si in semn de manifest invinuiesc timpul mut pastrand in lacrimi taisuri ascunse. Placi de marmura neagra iti sunt focoase nucleare spre autodistrugere. Ultimul tren are roti de zahar, dar tu nu le simti decat gustul metalic ce-ti mangaie spatele gol plin de cicatrici neuniforme si aspre. Ai fost un vampir iscusit si ai ucis minti murdare si fara sa-ti dai seama ai auzit corbii zburand prin inimi nevinovate lasate in acidul unei fantome muribunde. Cartile nu le mai citesti, scrindu-le la infinit cu pete de sange inchegat si aruncat la intamplare pe paleta de culori ale unui muzeu plin de ingeri morti ale caror aripi le-ai taiat si le-ai inchis intr-un borcan de gemete si amintiri. Te intorci in trecut jurand ca e ultima oara, dar acolo te intalnesti cu mirajul unei scene ce o retraiesti eternitati intregi. Manifest dupa manifest inozi o cale lactee in griul mendeleev. O particula de viata pluteste intr-o nota discordanta de praf, iar tu visezi ca te regasesti intr-o masinarie a timpului. Carapacea metaforei tale s-a transformat in unghiuri drepte, fara ritm si ecou. Te bucuri de mimica zilei in care te afli nepasandu-ti de cele o mie de chipuri si masti pe care le-ai fi putut purta inainte de rasaritul unui infern cioranistic. Te arunci pe panza si nu mai stii sa mori, musti din marul care prin gustul amar iti ameteste fluturii inerti ce-i porti in stomacul perforat de atacuri de panica si incertitudine. Aprinzi acel bat de chibrit ce sta in portretul desenat pe perete cu creta…nu ar fi trebuit s-o faci fiindca era ultima cale de scapare, dar ai vrut sa mai simti inca o data extazul desacralizat al unui om. Descrii desfraul ca pe o apa, o apa plina de sare si amaraciune. Setea din tine naste circumciziile statice ale pulsului pierdut in orologiul mental si hipnotic. Brusc apesi butonul de panica din camera scapata de sub control si totul arde, arde ca un animal ce-ti zambeste din camera de gazare. Uiti ca aducerea aminte naste criminali ce te secera ca pe un gand castigat candva la o ruleta de vise. Picuri si nu simti cum viata se scurge din tine ca dintr-o sticla trimisa in semn de manifest catre insulele unui eden inexistent. In repetate randuri esti liniar pe graficul evului mediu in care te-ai retras fara vointa ta. Intr-un acvariu inoti dand din mainile inimii care-s prea scurte pentru a te tine la suprafata si numai melcii gandirii mai pot fumega in baloane vii abur de tihna si chimie nimfomana. In colturile ochilor tai s-au asternut prafuri stacojii de drog incolor. Cu armele in mana vrei sa-ti infrunti handicapul notoriu de care te bucuri ca un dement. Nu esti arcul atintit spre tinta, dar in ultima clipa constientizezi ca esti sageata care va sfarsi viata…chiar viata ta.

Mimica elanului

O privire intensă de cald

Zăresc în ochi de femeie

Si-atunci mai mult ca oricând

Îmi doresc o umbră eternă.

Un zâmbet unic de fericire

Am întâlnit zdrobind abisul

Când lumea-n mine se oprește

Tu ești imensitatea-mi sacră.

Ești asemenea unei raze

Simplă și tandră femeie

Te năpustești asupră-mi cu dorința,

Devii un glas în strigăt.

Sub semnul nefastului

Cât de ușor e să spui nu într-o lume plină de DA. Realitate sau ficțiune? Criza unui sistem cerebral îmbolnavit de rutină sau doar frustrarea acumulată în timp? Făcănd o paranteză trăim în conflict cu noi însine, iar lucrul ăsta ne împietrește sistemul de valori pe care poate nu l-am avut niciodată pe deplin împlinit. Vrem doar ca visele să devină realitate. Oare nu cerem prea mult? Suntem îndrăzneți, dar nu știm să ne punem în valoarea talentul și pozitivismul înrobit de un NU fundamental. Cerem și uităm să înapoiem cu toată ființa binele de care ne-am bucurat atunci când cinevaul de lângă noi a binevoit să ni-l dăruiască necondiționat. Putem să privim urâtul din noi fiindcă am devenit transparenți, lipsiți de mister și de sens. Ne îndopăm cu gloanțele scoase din rănile monștrilor îngropați în cimitirul nuanțat de vânt și goliciune. De ce ochii ne sunt adeseori triști și plini de un negru ireal? De ce inimile noastre nu se mai bucură de orice minune umană ce ne înconjoară? Unul dintre răspunsuri ar fi că suntem dezamagiți de viață sau cel puțin asta ar susține unii, uitând că unicul si liberul arbitru nu poate fi mituit prin umbre de ciocolata amară și negare continuă. Privim prea mult si ilogic din interior spre exterior chiar și atunci când știm că greșim făcând acest lucru. DA-ul trebuie să fie existențial. Trebuie să ne croim drum din exterior spre interiorul plin de freamătul frumosului și al dragostei captivă în capsule de diazepam lucid. Avem momente când ne întâlnim cu copilul din noi si DA, el este cel care strigă spre noi prin lacrimi instante de neîmpacare și prin fantezii sortite spre a râmăne la stadiul de embrioni inerți. Involuăm atât de repede nesimțind asta, încât ne pierdem într-un ocean de nimic. Rănile necesită timp spre vindecare, dar timpul sparge timpanele mistice transformându-le în chinuri care dispar odată cu noi în camera eternității lipsindu-ne de cheia următoarei împărății de sihăstrie umană. Un nu spus odată va duce fără echivoc la un alt nu care te va, ne va face captivi în insula exilului aprioric.  Psihologic aș îndrăzni să spun că suntem morți cu toții, dar inima constiinței mele pătate de cerneala păcatelor mă contrazice fără lipsă de replică. Pe spațiul punctat dintre linia destinului și crima pe care ești pregătit să o înfăptuiești ești sortit să scrii cu litere de sânge întregul tău scenariu șlefuind un diamant negru al abnegației. Tot universul se așteaptă ca tu să spui DA pentru o ultimă dată, dar tu nu faci altceva decăt să fi un om viu cu vocea moartă ce strigă în el, în soaptă, în gerul torid al verii sale. Nu te indoi de puterea acestui nu, dar spune mereu DA fiindcă poți fi oaza de lumină pentru eternitatea proprie și pentru amintirea ce ti-o vor purta generațiile în mimica esteticului croit pe baza memoriilor desfătării și a promisiunii unei epopee disipate în lanțuri de trandafiri sălbatici pierduți în grădinile suspendate ale dadaismului Ne impunem sa nu fim picături într-un ocean, dar știm cu siguranță că acest ocean este un ocean format din infinite picături de DA. Trebuie să acceptăm că viața noastră este un DA fără de care mintea nu e altceva decât un condiment infatuat.

Orbitor de august

Multe rânduri așternute
Sub haine de lumină
Te-mbracă goală
În patimi și plăcere.

În univers laconic
Te-ai alintat femeie
În suflet și în trupu-ți
Se-aprind aripi de fluturi.

Amurg de toamnă lină
Pe trupul gol se naște,
Un nesfârșit de vară
Pe buze te cuprinde.

Ești umbră de lumină,
Lumină necreată
În mesialnica oglindă
M-arunci spre nemurire.

Tresari la șoapte simple,
Pășești spre o furtună,
Te mistuie dorința
Rămâi, rămâi ca niciodată.

Te simt, incontrolabil haos
Emani prin trup și voce;
Arzi pagini după pagini
Eu m-am pierdut…printre cuvinte.

Himeră sau delict?

Ridic cuvântul mult prea sus pentru tibetanul din tine și nu uit să-ți inspir ideea de cunoaștere într-un ultim strigăt. Te ridic din cubul care te-a ținut prizonier și te includ în lanțul meu trofic. Mă hrănesc cu vibrațiile tale și te provoc să gândești mai presus de iq-ul normalității și a puhoiului care te robește. Aleargă cu mine și fii liber să inciți la violență mirajul omului modern. Te regăsesc după mult timp într-un cimitir gol, în care morții umblă printre cruci și gânduri. Apuc de mână un schelet ce în sfârșit îmi dedică o rimă superbă și te caut pe tine, celălalt eu. Te zăresc într-un colț, atât de îmbătrânit și sărac încât oglinda abia clădită în mine se sparge în mii de bucățele și brusc îmi este teamă să te prind de mână. Ceva îmi spune că încă mai poți zbura printre muritori și spun asta fără a fi modest. Poate că mă consider sadic în cuvânt, dar asta nu mă face să-mi neg instinctul sălbatic cu care m-am născut. Între cruzime și divinitate se distinge clar mirosul unei cărți de joc pe care stau scrise rânduri din viața mea. Îmi etalez partea întunecată a unui suflet schilodit și sătul de culori prea vii răsărite din minți neștiutoare si indiferente. Din gri traduc cuvintele în alte limbi ale văzduhului și te aprind  melancolic într-o țigare. Aș vrea să-mi pierd controlul pentru o secundă ca să te uit, dar pomul vieții rămâne mereu și mereu înflorit spre a mea groază și desfătare. Apocaliptic privesc la ce a mai rămas dintr-o floare rară de colț și încerc să înmagazinez pentru veșnicie mirosul arzător al celor patru anotimpuri ce m-au învățat să fiu cel ce mi-a fost dat să fiu. Nu-ți poți permite întotdeauna să retrăiești coșmarul unui vis neterminat și alegi între a dispărea în meditație și a continua să visezi același perpetuum mobile fără de care cei din jurul tău nu pot respira adânc aerul realității. Te învăț prin cuvinte cu rezonanță joasă să sfășii prematur pântecele ce te ține îngrădit în betonul neștiut al unei corăbii scufundate. Există viață și dincolo de cuvinte, există întotdeauna mâna care te va strânge și te va elibera din neființa care nu știe decât să fure de la tine tot ce-i mai drag. În ochii tăi Mefistofel a devenit o umbră a unei ere mult apuse, dar care te urmărește inevitabil la o ultmă judecată a conștiinței. Spre nefericirea multora inima îți bate mult prea tare păstrandu-și spiritul tânăr și nepătat de mâzga unui blestem asociat cu mințile murdare din circul nestatornic al nostalgiei. Aș răvășii o cameră plină de amintiri în acest moment, doar că mă blochez în dunele de nisip lăsate de melcul parșiv al Sodomei și Gomorei în care ai trăit până acum, urzus și melancolic. Nu mai știi să vorbești decât în parabole, dar lucrul ăsta nu face decât să te îndepărteze și mai mult de scopul inițial pentru care ai luptat pe un câmp mult prea vast și însângerat de sincope.

Gând de Decembrie

M-ai căutat în alte lumi unde nu puteam ajunge fără să-mi pierd viața. Am ajuns căutându-te într-un vid inert lipsit de fantasme și fum. Investighez încă mirosul tău și-l absorb în buretele sunetului de rock. Îmi vine în cap o imagine demențială cu semne zodiacale seci. Privesc neștiutor și parcă respir cocaina cuvintelor amare pe care le-ai lăsat în urma ta. Era ridicol de simplu răspunsul ce-l așteptam, dar care n-a venit. Miile de butonașe pe care le-ai apăsat simultan au creat o cauză abisală in loc să vindece rănile pe care alte păsări phoenix le-au lăsat în urma lor pentru veșnicie. Am să te port în buzunarele ce-mi definesc singurătatea și cu siguranță am să te caut la nesfârșit fiindcă îmi lipsești. Mă ridic, mă cobor licărind luni și sori amenințați de stele căzătoare. Ideea de tine s-a născut odată cu viața pe care ai lăsat-o plutind neștiutoare pe o mare pe care nu era pregătită s-o cunoască poate vreodată. M-aș reîncarna în tine ca să te simt și mai apoi ca să te am pentru mine, doar pentru mine. Regăsesc bucăți din tine în picturi de siluete ademenitoare și regret că nu am apucat să-ti spun cât de mult îți iubesc pomeții arși de soarele angelic. Paharul de vin din care am gustat împreună stă neclintit și acum pe grumazul amintirilor mele. De la distanță văd un zâmbet aproape perfect, oare este al tău? Mă înșel și mă mint pentru a te avea prin alte femei trecătoare. Țintesc mult prea sus ai spune tu…doare să știi. Nu te-am mai văzut de o viață, de o viață de îndrăgostiți și mă sting într-o chimie devastatoare și pierdută  printre cărțile de joc cu care viața mă dezbină și mă cucerește într-un sentiment dejavuistic. Încercări lamentabile de a amesteca pe pânză culorile tale dau greș de fiecare dată fiindcă păstrezi în tine aroma altei vieți neîncăpătoare. Te-am iubit atăt de mult…femeie, iar tu m-ai lăsat să te aștern pe râuri de lacrimi. Lacrimile nu mai au puterea de a șterge, ele pot de acum doar să se joace cu conturul unui rămas bun. Te-ai salvat pe tine fără a vedea că eram deja salvați împreună. Fiecare iarnă aduce cu ea mai multă aducere aminte, mai multă deznădejde. Sintetic mă consolez cu brațele tale ținându-mă strâns până aproape de a-mi lua răsuflarea. Oare cine îți ține acum palma deschisă? Ne crescuseră aripi cu care puteam să înconjurăm pământul, iar tu te-ai temut de umbra lor. Oare știi cum e să te pierzi în alb? Mă înconjor adeseori cu locurile care ți-au păstrat parfumul angelo-demonic. Ești o bucată din mine pierdută în lumea asta mare…și nevăzut încă simți cum te ridic la cer ținându-te prizonieră în mine, în șoaptă.

Advocatus diaboli

Ți-a ajuns până la os și nu mai vrei să fii mesia propriilor tale gânduri? Te gândești să pleci departe pe mare într-o barcă împletită de promisiuni idealiste făcute de voci aleatorii dimprejurul tău. Oamenii în mijlocul cărora te afli îți duc deja crucea spre țărmul de nicăieri. Ești un tânăr cu idealuri și vise care în falsa conșiință a umanității nici măcar nu există. Trista realitate în care generații se pierd într-un sistem plin de strigoi. Suntem niște roboți bine antrenați, tinerii se pierd, iar cel mai trist e că le pleacă mai întai spiritul lăsându-i cu sufletele închise în stomac. E o comă continuă de miază-noapte și plină de aburii veninoși ai unei conștiințe searbede. Caractere se nasc și mor într-o clipă.  Prezumția de nevinovație se impune în delir și demonii lăuntrici asanează ultimele suflete inocente. În ura asta există viață și totuși este o viață ce eu unul n-o pot întelege. Tăcută, molcomă, tenebroasă…și totuși viață. Diavolul a rămas fără avocați și se ascunde printre oameni păstrând ultimul foc pentru o ultimă tigară. Oare unde am ajuns în căutarea Edenului de altădată? suntem fix în Babilonul ce ne ucide rând pe rând spiritul și integritatea. Moralitatea în zilele astea este la fel de căutată ca și dragostea; sadismul le ascunde în robe, în umbre și în uitare omițând că amintirea poartă totul dincolo, în paralelul univers, încă din clipa săvârșirii. Ne rupem în două, alteori ne sfâșiem; însă eu nu am să uit niciodată parfumul tăbăcit al pielii ce mi-a fost dată spre sacrificiu. Am privit îndelung împreună zarurile…acum a venit momentul să le aruncam într-un abis și-un absolut hazard.

âme soeur

Alerg și mă cuibăresc în cea mai îndepărtată cameră a sufletului. Aici, mă izbesc de tine, într-un domino vizual și olfactiv tangibil. Toți porii îmi sunt căptușiți de entuziasmul drumului ce l-am străbătut până în acest punct. M-ai dezgropat prin chemare pentru ca mai apoi să mă inunzi și să mă posezi cu o forță ce mă pierde în tine. În lumea asta nu mai există cicatrici, fiindcă mirosul pielii tale le-a vindecat pe toate transformându-le în centrul energetic al astralului în care nu vom obosi nicicând. Ca un vârf de peniță îți simt sufletul ticăind pe platoșa unei vibrații ce ne transcede suflete uneori grele. Vom zbura împreuna într-o zi peste spații și existențe efemere. Mă stăpânești așa cum și eu te stăpânesc. Sufletele noastre pereche fac dragoste în simfonii cu ritmuri de alegro și mâinile ni se încolăcesc asemenea unor liene peste aripile crescânde. Strigătul de saxofon îmi îndreaptă privirea spre aura ta și simt cum vibrația picăturii de cafea sorbită ajunge încet de pe buzele tale în centrul meu median. TE AM! O pleopă este deja cucerită de un zâmbet, iar cealaltă mă urmărește în vis. Aș vrea să te strâng în somnul tău de aripi și astfel să nu las în urmă nici o dovadă a existenței noastre. Șoapta respirației tale mă scufundă într-o mare adâncă fără fund. Îmi fugi prin sângele-mi fierbinte și astfel îmi esti aproape, oriunde. Umbra ta e mimată de umbra mea și ciclul devine repetitiv și viceversa planând angelic prin cotidianul metafizic în care luptăm amândoi. Dacă dragostea ar avea sunet, am zbiera ca din gură de șarpe până la epuizare. Îți ating buzele…aștept răbdător să tragi cortinele magnitudinei de gânduri ce le intuim. Nimic în lumea asta nu poartă amprenta ta. Ni s-au amestecat cromozomii pasiunii și ai dedării de sine încât am reușit să naștem culori încă nedezvăluite în lumea asta searbădă. Mental și informațional ne mărturisim unul celuilalt păcatele dragostei noastre.  Versurile poeziei noastre le vom știi doar noi doi pentru eternitate.  Atom după atom ni se unesc sufletele și devenim cuantici prin definiția dezirabilă a mitului ce l-am creat, scenariu după scenariu. Închid ochii. Îmi simt și acum nările renăscând la zgomotul parfumului tău întaia oară. Încolăcește-te pe mine până ce soarele va apune și ne va regăsi la răsărit unul. Plutește cu mine iubito prin valuri, scufundă-te cu mine în nisipul ce este copleșit de povestea noastră; strigă cu mine în liniștea absolută și arzi în noi ecoul infinit al rândului ce ne apasă. Fără șovăire într-un timp și spațiu necompatibil momentan, noi doi am reușit să unim colțurile de sus și cele de jos ale preludiului perfect. M-ai readus la viață, te-am recunoscut după atât de mult timp…ești neschimbată.

1771

Oamenii se îndrăgostesc ca fluturii, neținând cont de substanțele volatile ce le pot arde aripile fragile în zborul lor angelic. Unul aici, altul acolo, o metaforă mult prea amplă pentru distanțe, trupuri arzânde, spații și timp. În bătaia aripilor oamenii sunt uniți în unele cazuri doar de voce, în altele doar de sârma invizibilă numită telepatie. Uneori fiecare kilometru străbătut pedestru este asemenea unei reîntoarceri către o Meccă sentimentală. În aceeași poză, doi oameni pășesc pe întinderi diferite de pământ și totuși acesta îi unește arzându-le picioarele scufundate în praful pământiu care-i consumă pas după pas. Alteori, aceeași doi, se strigă unul pe celălalt căutându-se orbește în spațiul captiv și cognitiv limitat. Unu poate semnifica o jumătate. Șapte, spațiul și complexitatea locului în care se află. Celălalt șapte cu siguranță este un alt spațiu plin de îndatoriri pentru celălalt. Același unu spre sfârșit semnifică jumătatea care reîntregește spațiul și timpul orbitor. Când amesteci două substanțe acute, te aștepți la cauze imediate. Doi oameni amestecați prin lume, încă comit efectul acestui mix nebun neștiind dacă tabelul lui Mendeleev cunoaște forța coliziunii lor. Conturile se întrezăresc si par a fi comune, dar după fiecare  kilometru parcurs ținta fuge, revine; omul își dorește cu nesaț să construiască și este conștient de faptul că a fugit inaintea timpului său, pe care acum este nevoit să-l aștepte din urmă. Bătrân și firav, timpul acționează ca un bumerang în vâltoarea sufletelor lor și sparge orice barieră necoborâtă încă. Dacă fluturii ar știi că trăiesc doar pentru o zi, oare s-ar încumeta să se mai nască? Aceeași oameni pășesc…iar cheia pașilor lor este încuiată între doi șeptari de inimă neagră. Fiecare caută să-și joace cât mai bine cărțile; fiecare știe că jocul ăsta de fapt este viața-i sortită. Se completează, dispar, se ascund, reapar, se iubesc, se pierd, sunt pierduți…unul într-o clepsidră, iar altul într-un glob. Lovesc cu putere vântul așteptării și al deciziei, își doresc o cămară numai a lor plină de jertfe și patimă.  Doar împreună pot fi aripi de flutur.

Aripi deschise

O mie de râuri se revarsă în mine. O mie de voci strigă prin șoapta disperării durerea ce se petrece între trupurile noastre ce stau despărțite de spațiul conștient al altor oameni. O mie de sori te desenează în mine cu raze de dragoste și ură. Doar eu te simt așa cum te-ai născut a fi, femeie. Mă sfâșii ca să pătrunzi în mine și să-ți croiesc cale spre dominouri infinite, iar mai apoi doar tu mă poți coase într-o pânză perenă asemenea unei aurore mistuitoare. O mie de ghilimele îți susțin zborul asemenea unui ultim geamăt. Lângă coapsele tale fericirea stă tăcută așteptând să fie culeasă. Tresari, vibrezi, arzi totul în jurul tău și odată cu focul mă ai captiv în tornada sufletelor nerăbdătoare să moară încă o dată împreună. Acorduri scurte de chitară îmi readuc regina pe tabla vieții mele și o ascund în vârful peniței ce-mi prelungește mâna. Te aștern pe foaie, te aștern în gânduri și în suflet până când te voi așterne între brațele mele pentru totdeauna.  O mie de fulgere îți rostesc numele transpunându-l în lumina adonisului. Ochii cer lumină, iar buzele vor să înseteze de atâtea săruturi. Printre copaci străvezii și tomnatici tu pășești agale spre dorința-ți transpusă în realitate. Nimic nu mai este la fel. Furtuni, minuni, declarații și așteptare, pasiuni și nesaț, poze mentale și rouă de buze povestesc în cele mai mici detalii lumile noastre. Timpul ne joacă feste, dar îl putem opri doar dorindu-ne împreună ca acele unei pendule mult prea minuscule să se potihnească într-un prezent continuu și absent. Acum înțeleg, de ce unii dintre noi apar pe lumea asta…fiindcă nu pot trăi incompleți în alte dimensiuni fără sufletele lor. Poate că ne aflăm într-o antinomie exagerat de evidentă, dar noi nu știm decât să pășim unul către altul fără ca mai apoi să putem pleca așa cum am venit. Dualitatea devine singurul tot unitar pe care ni l-am dorit și ni-l dorim vreodată. Suntem unul și același, asemenea unei umbre purtată de vântul schimbării. Egocentrismul nostru nu are margini și totuși ne surprindem unul pe celălalt. Aerul, apa, materia se regăsește în acest tot. În bătăile liniare de acum ale sufletelor. Te simt și te am la nesfârșit. Mă simți și mă ai pentru totdeauna ca o rugă.